Etern amurg ce plange pentru tine

Cum se aduna norii, furtuna se creeaza
Cum urla vantul, strapuns parca de sabia ce sangereaza
Si ti se stinge in dureri si steaua ce te-a blestemat
Sa fii tu vinovat ?
Dar ochii tai, de ce tintesc spre cer
Si cauta alinare?
De ce tii pumnii inchisi,
Ii strangi de parca in palma ai scris destinul?
Te-a faurit in glas de noapte, universul
Din doi muritori de rand
O Eva si-un Adam mai simpli ca tarana,
Dar tu stai agatat de astri
Caci irisii iti stralucesc intens
Cu pielea, mai dura si mai translucida
decat insusi diamantul.
Din foc ce arde intens in tine
Tu ai renaste ca phoenixul din a sa cenusa
Cu spirit de razboinic,
Cu sabia pe inima, pumnalul la piept
Cu vantu-n parul ce-ti imbraca chipul
Sa fugi ca fulgerul, sa lasi in urma
Pacate si vise sfartecate,
Sa calci pamantul ce te-a protejat
Si sa saruti cu buze cazute in ispita
Vazduhul ce te-a eliberat.
In brate de prieten trupul-l lasi sa cada,
In amorteala ce te-a inconjurat
Sa curga lacrimi, acum nu mai inteapa
Si sunt mai clare si mai dulci ca un izvor de munte,
Sa curga, lasa-le,caci sunt ale tale.
………………………………… …………………………………
Nebun in nestiinta,te-ai aruncat
Cu inima-nainte, in ascutis de sabie
Taisul simplei morti,intiparit in strat de piele
Il va purta ca o cicatrice al tau prieten
O singura amintire ramasa
Si un etern amurg ce plange…

Parfumul unui inger

De ce am ramas doar eu in poveste,

Nu eram doi, noi impreuna,

Personaje intr-un roman,

Priviri arzande, saruturi profunde?



De ce sunt doar eu pe margine de drum

Si tu undeva prins la mijloc?

Ce pot sa fac sa stau din nou

Cu capul pe bratele tale

Cu ochii pironiti spre cer

Sub soare cald si iarba fina?



Te urasc si acum ca m-ai lasat asa

Cu lacrimi prinse in purgatoriu

Sa mi se taie respiratia, ar fi o usurare

Sa nu mai prind din zorii ce vor veni iar maine

Ce-mi rad zeflemitor mereu cand ma trezesc.



De ce ma tii aici, in corp strain de mine,

Atingeri ce nu-mi mai apartin?

As sparge de zeci de ori oglinda

Caci ea ma recunoaste, ma tine minte si pastreaza

O parte din tine, in mine,

In ochi pe buze, in suflet bucatele, farame din trecut

Amprente ce nu se mai sterg, de piele imi sunt prinse.

Caci asta sunt si eu ca tine, un suflet prins in lumea ce-l reneaga

Captiv sa nu poata veni spre tine.



Te strig, in soapta, in surdina,

Te strig si nu raspunzi, te caut in ochi de sticla,

In chipuri la intamplare

Sa mai prind un strop din zambetul ce a fost in mine.

Te astept, hai, ia-ma de mana

Stiu ca de asta stai la capul meu cand dorm

Si pleci cand simti inima cum bate.

Am s-o opresc candva, putin in fiecare noapte

O incetinesc, o mint putin

Si cand vii iar, vei sti cand n-o sa mai tresalte.

Un fluture

La mine în inimă,
(of, sunt atâtea sertare
și o singură culoare),
se ascunde un fluture.
În fiecare noapte, pe întuneric
și zgomot de umbre oarbe,
el bate din aripi
și știu că se zbate,
că e într-un chin continuu,
de o săptămâna îmi plâng pleoapele,
de ce nu doarme niciodată?
Zeci de bătăi, prin piele,
le simt în coaste și în ureche
și mă întreb ce fluture e aşa nepotolit,
de ce e prins pe arteră,
de ce nu evadează?
Oare în mine e un labirint,
e vina mea,l-am înghițit și-l țin închis?
Dar ziua, când soarele-mi bate în geam
cu razele pe piept, de ce doarme?
Îi place, se pare , mirosul de vară,
îl savurează din plămânii mei
și cere, mereu cere lumină.
M-am gândit să îl smulg din inimă,
dar nu, el singur va pleca
atunci când o sa știe
că și luna e tot un soare.

Din lanţuri m-am eliberat

Doar în noaptea asta
lasă-mă să fiu un foc
ce arde în tine, în mine, în noi amândoi,
doar lasă-mă să te privesc,
să uit cum trece timpul,
cum se scurge din beznă,
să iasă din mine acel animal rupt din iad și rai
himeră prinsă în catharsis,
agonie în piele, în ochi și trup
din suflet vreau sa îmi iasă
o umbra ce șchiopătează,
să rup câte o bucată minut cu minut
ce-i afectată și e un handicap,
lasă-mă doar în noaptea asta
să mă rup în mii de bucăți și nu mă lipi la loc
nu cu salivă, nu cu vise, nu cu speranță,
lasă-mă să fiu un foc de phoenix,
să mă nasc din cenușă,
să-mi ard din membrele fosile
ticăloase viclene ce m-au ținut în trecut...
dă-mi drumul să pot arde sub Soare
să ard la suprafață cum mocnește focul în mare.
Doar în noaptea asta,
animalul ascuns în vene
să-mi iasă din sânge prin pielea jupuită
nu te teme, doar mă purific
căci viaţa se naşte prin durere
şi noaptea vine cand e intuneric.

Molecule de gheaţă

Îmbracă-mă în falduri fine, albe, de mătase
din cap până în picioare,
lasă-mă desculță să-ți calc pe pașii din zăpadă,
să-mi urce gheața în vene, în sânge, în ochi și pe buze,
să-ți dansez în palme cum fac fulgii-n noapte.
Vreau ca să alunec iarăși pe trupul tău de iarnă dezgolit,
să fim ghețari în oceanul străpuns de otravă
şi de la un capăt la altul într-o viață să plutim.
Nu îl lăsa să mă dezvelească, soarele,
e rece și mă arde și-ți pierd urma în zăpadă,
ascunde-l de mine, de blestemele ce-mi sunt păcate,
dar cruță-l și du-l departe,
strecoară-l în clepsidre de timp, ține-l captiv, ferit de mine,
de gura-mi spurcată de furie
că voia să mi te ia de lângă mine.
Doar noi, mereu, în picuri de lumină, sub raze slabe, încețoșate,
în stropi de adevăr, fărâmă de iubire cu care ne hrănim...
nu mă privi cu ură că nu știu să păstrez din ea,
nu am ce să fac dacă mi se strecoară,
e mai rapidă ca mine și mă sperie și-mi scapă,
dar uite-o cum pleacă, firimituri pe stradă,
dă-mi voie numai și-o voi urma, o voi găsi pe toată, ți-o voi înapoia,
o vom păstra-n sticluțe și puțin câte puțin o voi gusta
în fiecare zi până când...până când și oceanul
va seca jenat de adâncimea noastră,
vom face până și stelele să plângă și să se stingă
căci în ochii noștri va fi cerul luminat de miliarde de luceferi.
Doar dă-mi voie să învăț cum să mă topesc....

În mine se naşte mereu ploaia

Am să închid ochii ca în fiecare noapte

să te las, somnule, să-mi picuri șoapte

pe sub pleoape

și să-mi sufli în ureche dansul umbrelor sub lună,

să aud cum mi se sparg visele în borcan,

cum se sinucid de singurătate și dor de mine,

cum mă blestemă că le-am părăsit,

că le-am ascuns și scos din mine.

Am să închid ochii să nu văd stelele

cum se îndepărtează și se sting în zare,

să le feresc de cioburile răspândite,

să-mi imaginez cum plutește răsuflarea din mine,

cum ies aburii de frig și gheaţa

se înfiripă pe venele pompând cu sânge cald.

Şi dacă închid și ușa, și geamul, și casa

și trag perdeaua, tot nu sunt la adăpost,

și dacă nu vad, aud și simt și gust

și e prea mult...

Vreau să-mi asasinez din simțuri,

să le sugrum, să le sufoc, să le înec,

devin o criminală sub presiune

cu remușcări și regrete...

Aş stoarce iar din soare câte puțin,

din lumina lui, un sfert în mine,

în irisuri, în pupile,aşa mi se cuvine

și la sfârșit de univers e

orizontul mereu însărcinat cu câte un nor

se nasc iar picături de apă, inundă

o vale de câmpii cu galaxii

cu sori şi luni şi vise sugrumate.

Neverending poem

~~~~~~~~~~~~~~Prolog

Iubiri se scurg în mare
ca într-un ocean de vise furate
de stele adormite,
somnifere a luat luna să poată apună
când soarele răsare,
otravă a înghițit pădurea ca să renască iar vara,
frunzele şi-au pus armura de aramă şi au pornit la luptă
într-un război cu mii şi mii de tineri
cu inimile pe braţe purtate
pulsând cu amintiri și doruri.

Vrăjite fluturări de aripi
crescute din coastele mele
ce n-aş da să mă ducă departe
în nori, sub galaxii, printre planete bătrâne
uitate de soare, aruncate într-un colţ
să-mi aducă aminte că şi ele sunt aşteptate.
Eu sunt sus, cea care zboară şi râde cu chipul întors spre soare
cu gene picurate în palme,
cu lacrimi evaporate,
cu ploaia pe creştet, scurgându-se în mine
cu tine, în mine
în fruct, în sâmbure, în neconceput,
în dulcele din pielea mea pe buzele tale,
mă contopesc cu tine, cu aerul de lângă mine
cu norii ce mă-nchid în ceaţă.

Nu te uita în podul palmei
nu am scris nimic și nici timpul
nu a avut cerneala potrivită,
dar sunt umbre, cenușă și frânturi de o viaţă trecută,
pe spate, îngheață pe mine din iubire
și simt că sunt trecută în lumi paralele
că sunt în universuri amestecate cu tine în toate
cu tinerețea din vene,
cu sângele din buze,
sunt aici captivă într-o clepsidră cu timpul peste mine
cu aur fin ca de nisip
și sub un strat de piele, în mine se ascunde iar ploaia
nu știu ce vrea și ce poate
nu o cunosc, ea mă cunoaște, nu ne întâlnim decât o dată
când ne cunoaștem amândouă
când sunt sentimente amestecate și ură reciprocă.

E pentru mine acest poem, când mă regăsesc
când se adună tot și se strecoară
și nu are nume, dar lumea îl cunoaște
același chip cu mii de feţe
același zâmbet cu sute de tonalități
aceeași atingere cu diferită intensitate.

~~~~~~~~~~~~~~~~Epilog

Cu ani și ani ascunși în sertare cu praf depus
și pagini îngălbenite, cu miros învechit, cărți ațipite
o ambienţă uşor clişeică ce-mi place
sunt aici, mereu aici, în spatele unei vitrine,
te uiți la mine și știi că nu mă vezi
prin ochii tăi de sticlă oarbă
că nu mă atingi cu pielea ta de spini
cu buzele de trandafiri,
că suntem în lumi paralele
cu galaxii de stele
fiecare cu un soare şi o lună,
cu ziduri ce se închid peste noi,
cu alei pavate în labirint,
cu sute de cuvinte în antiteză
în jocuri de vise ne mai revedem
şi ne iubim,
dar până atunci suntem prinşi într-un poem
ce nu se mai termină......

Călăul de vise

Când mi-ai luat capul în palmele tale
și m-ai strâns ușor,
dar parcă te chinuia un dor străbun
să mă săruți cu foc,
te abțineai, mă priveai,
zâmbeai ca un om pierdut,
așezat la colț de stradă așteptând,
aveai ochii umeziți de atâtea vise,
pe atunci eu nu știam ca ești și că poți
să fii un călău de vise,
că le iei, le strângi pe toate
din capul meu, din mintea ta, din somnul nostru
în sac le pui și le tăiai
fără să știi, să îți dai seama,
tu nu greșeai,
asta erai, asta îți era scopul
asta îți era menirea
și când ne trezeam a doua zi și nu știam
unde ne-au fugit două lumi îndrăgostite,
două mâini amețite,
credeam ca luna e devoratoare de fericire,
că cerul se scaldă în beatitudine și ca stelele
ne sunt dușmani;
dacă aș fi știut
poate că luna-mi era încă prietenă
poate că pământul nu s-ar mai fi mișcat atât de des
iar tu, călău solitar, tăiat de amărăciune,
m-ai fi lăsat pe mine
să îmi curm singură visele, să le aleg, nu să le ucid pe toate.
De asta ești tu călăul și eu victima
și lumea ne e spânzurătoare
am să te iubesc mereu, că știi să trișezi,
să mă faci să îmi dezbrac din haine,
să faci omorul să pară banal și util.

Îmi place cum mă îmbracă luna

Știi ce am să fac în noaptea asta?
Nu o să dorm căci luna stă la pândă,
Se scaldă-n norii cu furtună,
Cu stil, ea știe să se ascundă
de mine, de tine, de noi împreună.
Dar ce nu știe luna
e cum să nu apună,
nu o reneg, o vreau la geamul meu
mereu, să-mi intre iar în vise
cu ochii ei nebănuiți
aş vrea să-mi spioneze
puțin inima cum bate,
să-mi fie medic și alături
pe pat, la capul meu, din șoapte
șoptite, coșmaruri adormite,
să îmi presare.
Îi scriu o odă,dar o citește oare?
Ce știe luna, limbă străină,
engleză, franceză puțină latină?
Mă îmbrac în nudul nopții în vară,
Îmi place cum mi se coboară
până-n călcâie, nu te-aş mai ţine în frâie,
dar dacă ne permite luna
am înveli în ciocolată
din buzele de altădată
ce le-as mai săruta o dată...
Nu-mi place când îți pui gura pe pauză,
ea dacă vrea să mă sărute, las-o,
hai las-o că e tânără și vrea
din noapte puțin ar mai gusta.
Mă pun pe pernă și sper să adorm
Pe coapsă în sus, combinezon,
să nu-l ridici, ne vede luna
of și-a tras un nor dintr-o furtună
ca o perdea, pe pleoape
și dacă nu o am pe ea, aproape,
în miez de noapte
îmi trag pătura pe ochi și aștept..

De-ai şti

De-ai ști cum îmi tresare inima
cum se zbate răsuflarea
și cum mi se taie picioarele.

De-ai ști, iubitule, câți nori
ținându-se de mana am văzut
că ceru-i plin de soare
și se scaldă pasările în mare.

De-ai ști cum zboară fluturii
și în stomac și în grădini,
cum se trezesc albinele în zori
prin flori.

De-ai ști că te-a ales pe tine,
luna, să îmi ții companie
și stele cum se mișca
zălude, iubăreţe și cochete
la mine pe piele
ah, ce ți-aş șopti în ureche
de nu mi-ar fi rușine,
cuvinte luate prin surprindere
învăluite într-un strat de ciocolată
dulce, dulce și puțin amăruie.

De-ai ști prin câte trec
când simt furnicături în palmă
și în picioare,
cum mă agit și mă agit
și râd atât de tare
că râde tot cu mine
și e totul o singură culoare.

Frumos îți stă cu zâmbetul
pe buze,
frumos îmi şade mie cu el pe frunte
și ție cu al meu pe gene.

De-ar ști Eminescu
că al lui Luceafăr
e îmbătrânit și putred,
că din el se nasc atâtea stele,
luceferi și lucefere,
se nasc simpatii și confuzii,
iubiri și rupturi,
ne naștem amândoi.

Interbelic

A fost la un concert de jazz,
cum ar putea să uite?
Era o vară aşa toridă, mult prea fierbinte,
pleca mereu în orice seară
exact când soarele era-n amurg,
acelaşi loc, pe aceeaşi stradă
într-un local obscur şi rece
pălit puţin de luna caldă.
Aceeaşi masă, lângă pian
acelaşi scaun mic şi vechi
cu un pahar de vin în faţă şi
cu o sticlă la cherem
şi pe fundal un sunet cald, duios şi ritmic
un jazz fierbinte, inovator
cânta pianul în glas de noapte
strângea acorduri în semiumbră,
iar el sorbea puţin din vinul dulce,
trăgea din fumul din scrumieră;
şi-o ambienţă psihedelică
cu vapori ce-ngheaţă creierul,
vedea cum mişcă din călcâie
domnii, pe ritm, cu pălării
duduile cu rochii simple, scurte,
cu gambe pline la vedere
chicoteau în jurul lui,
i se aruncau fermecătoare femei
cu chipuri de copile,
zulufi rebeli din pălărie
ieşeau fără regret.
În braţe îşi ţinea pentr-o secundă
femeia ce-o visa mereu,
o revedea în buze roşii,
în ten pudrat cu pudră fină,
în chihlimbarul viu din ochi,
în mîinile subţiri şi lungi,
în talia delicată
sub un material de vară.
Era a lui şi o avea, atunci, acolo
secunde adunate şi doar atât,
dar nu îi regăsea parfumul
mirosul ei de femeie în interbelic,
chipul ei la fiecare masă,
picioarele ei , mereu un alt dans
parfumul ei nu-i nicăieri.
S-a ridicat, se clătina şi a plecat
iar ea din beznă îl urmărea...

Ritm pulsând

Mi-am prins pulsul între două degete
îl țin ca pe un fir de păr
dar îmi e teamă,
mi-e teamă că vântul mi-l poate lua,
poate îmi zboară vena cu totul și
rămân goală pe interior,
piele care să șteargă suprafața osoasă,
non-culoare, transparenţă ușor banală,
în soare sa se vadă toată inexistenţa absurdă din fiecare,
mi-e teamă,
mă tem că atunci când va ploua
îmi va lustrui pielea
şi nu va mai rămâne nimic
şi fără vene, fără piele
voi fi doar un ADN,
un cromozom năuc, solitar într-o baie de fluide incolore.
Ce uşor pulsează, se zbate parcă să respire
să scape din a mea strânsoare grijulie
uşor cutremur ce rasună în ochi,
în buze, în tâmplele tinere, netede şi fără riduri,
în care s-au strâns aşa multe amintiri.
Îmi las epiderma să răsufle,
nu îi place când o ştrangulez şi
am s-o las să fie atinsă
doar de o respiraţie sacadată
a celulelor prinse într-o ambuscadă.
Ce bine că e pulsul care-mi aparţine
şi ştiu că e al meu căci
la fiecare secundă se simte o tresărire
uşoara, plăpânda, naturală din fire
îmi dă o senzaţie că sunt la un pas de nemurire,
o resuscitare constantă şi nesfârşită.

Poem aproape erotic

Te topești ușor în mine,
îi spune nefericita,
lumea mă întreabă ce parfum folosesc,
nu e floral, nici dulce, dar ție iți place
e puternic, suav și amețitor,
un pic de piper, puțin îndulcitor
îți pune sângele pe fugă.
din nou pupilele mi se dilată
lumea ar crede că sunt..drogată.
Te ascunzi în mine,
în părul meu vopsit și lung
pictat în arămiu de soare...

buzele mele, deghizare perfectă a buzelor tale,
mi le presezi cu teamă, mi le confunzi
în umbra brațelor mele subțiri,
în urma coapselor mele nedormite,
mi le înţepi cu adrenalină.
rămâne intre noi, că în noaptea spre joi
ai pictat cu degetele pe corpul meu
pe gât în jos, până la glezne
le-ai strâns ușor, într-o încleștare disperată,
ai rupt cu poftă din pieptul meu,
mi-ai mușcat din umerii ce tremurau
sub privirile tale flămânde..

Dormi necugetatule, căci numai prin mintea mea
tu umbli ca un somnambul
şi în fiecare noapte iar te strecori
prin piele, prin vene, sub perne
nici nu vreau să ştiu dacă mai am ceva ce îmi aparţine.

Flori uscate

Chipul ei senin ca noaptea
Pielea ca un trandafir
Trupul zvelt în semilună
Într-o rochie de cașmir
Își așteaptă în pădure,
Al ei călător captiv
Încleștat în lanțuri multe
Şi pierdut printr-amintiri.

Îi surâde în râu iubita
Mlădioasa ca un crin
Cum își pleacă ea căpșorul
Pe o ramură cu spini
Să își curme amarul, dorul
Şi să sufere puțin.

De ce plângi, fecioară dragă
Când e noaptea luminată
Şi-ți presară trandafiri?
De ce-ți fug tălpile fine
Printr-o mie de iubiri?
Stai, că vine și te prinde
De picioarele-ți sublime,
Ai răbdare, doar puțin
Tu flăcău grăbit, pierdut
Ești călăul din poveste
Sugrumat de o iubire
Ce o stingi...cu-n trandafir.

Pas si simple

Eu ştiu
că norii sunt făcuţi din puf
şi scrum
şi cad mereu fără să îi vadă
o lume întreagă
şi mai ştiu
că luna nu-i a mea
şi nici a ta
dar tu o dai, în dar, mereu cuiva
şi îmi ţii mâinile în palme, legate
şi le săruţi ca şi cum ar fi ale tale.
Dar sub noi, pământ cu pietre
şi nisip
se mişcă necontenit
ca într-un joc pur, infantil şi inofensiv
ce bine-i totul, e permisiv
iar ai avut noroc
căci soarele ţine cu tine
şi vara, când se urca în păr
mi-l face blond
şi cad suviţe înmiresmate
pe tălpi, le aduni pe toate.
Eu ştiu
că ai avut noroc
când ţi-au căzut stelele în braţe
şi noaptea-i goală
şi-mi plânge mie-n poartă
din cupele de crin
îşi soarbe seva, noaptea
te-ai înfrupta cu poftă şi din ea
dar eşti alergic la-ntuneric
şi dacă ai să-mi muşti din soare
am să-l las să te ciupească,
să-ţi prăjească
din pielea ta întunecată căci
din cauza ta îmi pleacă mie vara.

Hai răpitorule, stomacul tău
cu ce se mai hrăneşte când zorii
coboară şi-i noapte iarăşi afară?

Oare sub măştile pe care le purtăm, acelea de carnaval, veneţiene, ce creează dependenţă, buzele iau forma unui sărut şi aşteaptă, neprihănite, cuminţi, sub straturi de vopsea şi material să fie sărutate, adulmecate, gustate de dulceaţa unui vis de vară?

Se vrea a fi ceva...

Stii cum se zice,
ca o floare nu moare niciodata inainte sa se nasca
asa cum o iluzie nu se naste niciodata
dupa ce moare....

in podul palmei mi s-au strans diverse linii
scurte, intrerupte, lungi si late
se intersecteaza si isi vorbesc,
divulga din secretele de peste timp
sunt paznici cu amintiri insirate
amprente imprastiate pe suprafete
simple, banale, trecute cu vederea.

uneori, imi dispar, liniile,
nu le mai am, nu-mi mai apartin
nu ma mai descriu, si ma reneaga
cand sunt captiva in propriul meu vis
la mijloc undeva, mereu la mijloc
cu degetele tocite, desenele din palma
sunt sterse.

dar cum se poate muri inainte sa te nasti?
daca iti stergi amintirile, amprentele
vanataile si toate semnele de pe corp
te stergi pe tine insuti?

Oameni de carton

Eu nu am să dorm în noaptea asta,
tu o să-mi poposeşti pe tâmple,
cocoţat, atârnând cu genele pleoştite,
are să-ţi fie somn.
Pe fundal, muzică de jazz,
un pahar de vin, şi rosu,
aroma îmi înţeapă nările.
Oare ce faci? Constant îmi zgânderi umerii,
poate să îi acopăr cu o pătură?

Noptiera e un refugiu pentru cerceii aruncaţi la întâmplare,
sunt două pietre de turcoaz, culori în lume gri...
Nu-mi place nici cartea ce o citesc,
e sufocantă, sunt rânduri neclare,
nu-mi dai pace şi-mi întorci paginile.

Oameni din carton, afară-n ploaie
ochi desenaţi,
gura schitaţă,
se tem de foarfeci şi vânt,
dar umblă, siguri,
pe pământ, printre nori şi stele şi soare fără raze.
Tu, nu.Tu stai şi mă păzeşti,pe mine
prin clipe întunecate, din plastic eşti tu oare?

Cum bate frigu-n geam, rafale obosite, vibrează,
e ora 12 fix, e timpul care nu-mi ascultă
un ceas cu limbile ameţite
am să-l pun în apă, poate se trezeşte
şi poate şi pe mine.

E noapte şi deşi nu dorm...
dar stai, acum nu-ţi mai e somn?
şi tocmai când voiam să moţăi, să cad
pe canapea, să zac, privesc cartoanele cum tac
tu, nu.Şi te credeam tot de carton...

Lapis-lazuli

Uite ce ,  îţi păstrez, timidă

o floare

uscată, un roşu stacojiu ,

dar şters,

i-aş număra petalele

surdină, e moartă şi tulpina

şi frunzele-s uscate şi…mate

culori infatuate

se-ngrămădesc pe portative

topite şi scurse din sâmburii de floare

e un război, paleta asediată

explozii de culori, amestec surd şi mut

un chihlimbar, un acaju sau purpură

amară, ca de toamnă, e pur otrăvitoare

din sângele de floare

îmi arde iar pupila

un roşu înfocat, intens, de grenadină.

Din ochii de turcoaz

îmi picuri din vopsea

pe şevaletul care doar stă şi ne descrie

o floare, petale şi frunze de smarald

bordeaux, carmin şi verde

îţi sunt bijuterie.

Eşti fad şi insipid şi tern

Prin vene-mi umblă

Necugetatul gând

De a mă abandona

În ale tale braţe

Ce ştiu că nu mă vor mai prinde

Dar m-au prins ele vreodată?

Şi-ţi sorb puţin câte puţin

Din  farmecul ce mă subjugă,

Special nu-mi eşti tu nici măcar în vise

Nici când sunt ameţită

De vin, de fum şi de vapori

Eşti semizeu  sau doar un înger

Cu aripi roşii, ca de foc

Mi te cobori pe piept,

Mă apasă, îmi strângi suflul între pumni

Şi mă săruţi.

De-ai fi tu om aşa, ca mine,

Un harap-alb sau făt-frumos,

Dar nu, tu-n ochii mei eşti Sburator

Hain şi rău, cu sufletul de gheaţă

Cu ochi de argint şi mâini de plumb

Striveşti ca un nebun

Din poftele ce mi se scurg pe faţă.

Şi te reneg, te alung de lângă mine

Iar din parfumul tău fac drog

Şi perna ţi-o arunc în pod

Şi tot mă cheamă…tot uşor

Mă strigă şi nu pot să adorm…

Brasovul, din crestele de munti isi spune povestea

Braşovul este oraşul în care se adună zâmbetele

Se caută, se regăsesc printre miile de frunze

Din iarnă, din vară şi toamnă

Sunt culori ce strâng în braţe armonia naturii.

Braşovul este oraşul unde se împart fluturi

Şi în stomac, dar şi printre flori,

Esenţe şi parfumuri de pură prospeţime

Se răspândesc în aer, ţi se strecoară în nări

De printre ramuri, din iarbă, din inimă de munţi

Din creste se coboară un val şi cald şi rece

Şi peste tot răsar flori colorat pictate,

În nuanţe tari şi calde, pastile revigorante.

Printre clădiri ce îţi şoptesc istorie

Îţi zgârie retina trăirile adânc trasate

Pe ziduri ce miros a taină şi farmec şi mister.

Braşovul te învaţă cum să iubeşti natura

Îţi curg şi paşii printre iarbă, te îndreaptă

Spre tărâmuri unde norii ating pământul.

Susţinătoare a Umbrelei verzi, am fost invitată să aleg Capitala Verde a României şi pentru mine Braşovul asta reprezintă.

Rochia e doar un pretext

amorezat,
doar într-o clipă
de scurtă nebunie
ţi s-au scuturat din priviri
nişte amintiri
şi cum le-am strâns
în pumni, de le-am zdrobit...

te superi tu oare pe mine
dacă din pură prostie
le savurez puţin când adie vântul,
găsesc oare ceva şi despre mine
dar despre tine?
Oh, dar sunt cuvinte
nefericite
şi grele, ce atârnă
ţinându-se de mână,
pe fir alb, cărunţit
din fruntea ta,
ameţit,
eşti buimăcit
de buze roşii
atinse de venin de trandafiri...

îţi ştiu privirea,
e lacomă şi-mi spune
că rochia de pe mine,
nu e a mea, nu-mi aparţine
dantela ce mă-mbracă
creată
din pulbere de stele
şi lacrimi efemere,
modele ce vor curge
pe trup de Serafim
să ştii, sunt ca un
pamplezir
eu pentru tine...
dar ai avut dreptate
căci rochia de pe mine
da, nu cred că-mi aparţine
aşa-i că-mi vine bine?

Hai noi, prin ploaie
şi cu pantofii într-o mână
să încheiem acest dans de o săptămână
căci tu în priviri
îmi scurgi minciuni,
în ochii mei de albastru sur,
şi în gura nestemată
presari stupefiantă
să incheiem printr-un sărut
o noapte amorsată
o continuăm a doua zi,
crezi că oare explodează?

Târguindu-te cu trupul meu

Ne îmbrăcăm fiecare cu braţele celuilalt

Şi  ne stă atât de bine,

Te prinde culoarea pielii mele

Iar tenul meu, dă bine pe buzele tale.

Irişii nostri se completează,

Culori intense, ce merg bine împreună,

Îmi place cum îţi dansează pupilele pe întuneric

Nu aprinde lumina, lasă-mă să-ţi presar eu

Din căldura ce o să-ţi picteze în roşu obrajii

Şi atunci o să se potrivească pomeţii tăi cu gura mea.

Nu sunt voci ce auzi în cameră,

Nu sunt nici cuvinte siropoase

Pe care amanţii şi le suflă unul altuia când obosesc.

Sunt doar pensulele pe şevalet

Care îşi fac de cap fără să le pese

Şi nu reuşesc să vad ce schiţează.

Tu nu eşti curios?

Dacă ne pictează pe noi?

Atunci hai mai aproape, să îmi ţii părul în palme,

Să îţi fur din când în când un sărut,

Pe pieptul meu refugiază-ţi urechea,

Negustor de şoapte furate

E inima mea nebună ce se îmbată cu adrenalină….

Ştii ce îţi trebuie ţie?O gură de tărie

Ca să îţi ridici privirile spre mine,

Odată cu eclipsa eu sunt în agonie

Că nu-ţi mai pot trasa conturul trupului.

Mi-aş înfinge dinţii în tine ca să pornesc de undeva,

Dar tu nu poţi sta nemişcat atât pe lângă mine

Căci îţi fug mâinile în sus şi în jos,

Te roade pofta,  curiozitate scăpată de sub control,

Nu-i pune capăt, ăsta e farmecul tău

Aşa vreau să te picteze pensulele,

Libertin, creativ….târguindu-te cu trupul meu.

Ah, îmi sunt buzele pătate

Dacă aş putea să mi te nasc în umbre

te-aş păstra ca pe un păcat

sub piele,

mi-ai scrijeli cu unghiile să ieşi

şi te-aş vârî înapoi.

Îmi eşti blestem şi neruşinare,

amor de vorbe goale,

amar şi şterse săruturi fatale,

perfidia ta fără margini

îmi dă târcoale,

eşti ca un leu în cuşcă,

captiv printre coaste,

dement nebun ce-mi tulburi irişii,

îţi pasă chiar deloc

de al meu suflet infect

îţi permiţi oare 

să-mi sufli uitare?

bezmetic fără amintiri

ce-ţi cauţi urma, cerşetorule, 

nu ştii că îmi aparţii?

să pot să te strivesc în mână

nu aş vrea, nu-s milostivă,

îmi eşti continuă aducere-aminte

şi te păstrez zidit

în labirint cu vise surde,

îţi sunt şi mute coşmarurile

să nu-ţi aud din gemete.

E noaptea lungă iar eu

pot să te am când vreau

sub piele, prin carne vie

râvnă şi zel, de o poftă ce mă arde

îţi sunt parfum în nări de trădător

tu ştii cât mă abţin?