Amurg din mine

”Nu era toamnă.
Era amurg de vară
Și pomii încremeneau
În zare, în marea depărtare
Sub văl neatârnat de soare.”

Și azi e încă crud pământul
Neasemuit veșmântul
Necopt de atâtea atingeri goale,
În pârg nici prunele nu sunt,
Un gust amar, pierdut în vânt.

Povești ce spun frunze pe drum
Căci fără foc nu iese fum
Ești în trecut, demult apus
Cu suflet înghețat, pribeag pe mare
Tu ai să înveți că doare.

De acum mă așez aici pământ
Și simt cum plouă încet, mărunt
Pe tâmplele ce-mi pulsează crunt
De amintiri cu un parfum de vin
Din struguri albi, eter și crin.

Pompeii

În foc și sub cenușă ai dispărut, Pompeii,
Cu ce i-ai mâniat pe zei
De au suflat scântei și fum,
Iar chipul ți s-a prefăcut în scrum?
Eterna-ți moarte se naște în nemurire
În focuri vii și în pieire,
Nu vei cunoaște o altă soartă
În lavă-i ultima ta șoaptă
Un glas ce-a amuțit demult,
Un țipăt ce vine din trecut.
Ne naștem noi, urmașii tăi
Privindu-ți chipul împietrit,
Ce-ai fost cândva, ce ești acum
Nălucă-n fum...
Un suflu de glorie
Atât ai vrut și ai rămas
Un nume în istorie.

Să mă izbesc de tine

Nu stiu sub ce munți te ascunzi de mine,

Sub ce dealuri îți porți sufletul îngenuncheat,

Nu stiu nici ce soare te urmează,

Știu doar că porți în spate

Un vis ce l-am avut odată în amiază.

Tu nu mă vezi, nici eu pe tine,

Dar ne știm parcă de o mie

De ani sub același cer

Cu nori de ploaie

Și un curcubeu departe în zare.

Dar alerg spre tine, din copilărie,

Și parcă văd frânturi din tine,

Un ochi, un zâmbet, niște mâini fine...

Niciodată nu ești întreg,

Mereu fragmente, incomplet,

Tu fără mine, ceas fără timp

Te scurgi fără să exiști.