Cerşetori de atenţie

 

     Îi pusese pistolul la tâmplă şi aştepta orice, un zgomot, un sunet, o mişcare, impulsul unui omor. Avea privirea pierdută, fixată într-un punct, un unghi şters, prăfuit, acoperit cu pânză de păianjen. Doar prin ţeava armei îi simţea transpiraţiile reci ce îi coborau pe obraz iar corpul îi era nemişcat, împietrit, o amorţeală cumplită cu tălpile bătute în cuie. Tăcerea îi învăluia, un întuneric amar, cu o simplă rază ce îşi cerşea lumina printre draperii.
      I se luptau oasele cu frigul, îi plângea pielea sub haine, dar buzele i se schiţau într-un zâmbet perfid, ironic, nepotolit. Îl sfida, îi căuta privirea, îi asculta respiraţia sacadată, căuta un semn să-l trădeze, un imbold, un dram de pură nebunie. O sfida şi el, se impunea, el, cu pistolul la cap, îi era superior. Îi simţea mâna cum îşi pierdea controlul, cum celulele îi luau razna, cum o făceau de râs degetele. Dar îl ţintuia cu privirea, avea atitudine, faţa îi inspira un dezgust total, dar nu faţă de el. El îi era oglindă, o forţa să îşi privească visele, amintirile, sentimentele . Pistolul era la tâmpla ei, nu a lui. Ce trup zvelt, acoperit de materiale inutile, dezbrăcate în fiecare noapte, orbeşte îi căuta formele, cu o sete ce ar înnebuni şi un dement, o lăcomie ce i-a încleştat mâna pe pistol.
     Clişeic, ca într-o scenă de film, îşi aprinse o ţigară. Fumător în începuturi, îşi privea viciul cu timiditate,  i se curbau ochii într-un rânjet saltimbac, enervant de calm. Modul cum ducea ţigara la gură o făcea să îşi piardă şi mai mult minţile, îi sorbea din miros, o ameţea, îşi supunea simţurile la tortură.  Îi fuma erotismul.
     Îşi întoarse corpul spre ea, îi arunca fumul în faţă, profita de mimica ei incertă. Îi ajunsese pistolul la frunte, îi atingea porii, lui îi cobora mâna pe ochi, pe nas, pe buze, îşi lăsa amprentele să îi sufoce imprudenţa ei necomisă încă.

                                                                      ...............

     De-ar fi păstrat minutele secretul, de nu s-ar fi dat de gol ceasul din perete, s-ar fi păstrat misterul nopţii, vaporii întunericului ar fi rămas încă în trupurile lor inerte. Nu s-a dat lupta până nu a început totul. Amară silenţiozitate, complice al umbrelor parşive, amante inapte, ucid în indecenţa lor, pierzanie în ochii celor ce îndrăznesc să râvnească.

     Ei încă se privesc cu causticitate, otravă în vene, pe buze, pe trup, sunt criminali, ucigaşi austeri, perfizi zănatici, îmbătaţi de antidotul refuzat de minţile lor impotente.

Cuvinte născute din fum şi din cenuşă

 ~foto~

Scrisorile tale parcă miros a copilărie, emană un parfum de iasomie cum obişnuia mama să poarte. Mă strângea la pieptul ei cald şi mă răsfăţa cu sărutări scurte. Păstra de fiecare dată câte un fursec şi pentru mine, îl scotea din buzunarul stâng al capotului şi mi-l întindea cu zâmbetul lipit pe buze, in ochi îi licărea un strop de fericire. Îmi pare rău pentru câte nefericiri i-am provocat. Prima oară am vrut să fug de acasă, supărat pe ea, ţipase la mine, dar nu am reuşit decât să mă ascund în spatele casei, aşteptându-i reacţia, urmărind-o, împins de narcisismul meu ce refula. O urmăream cum plângea ca un copil cu capul pe perna mea, cum suspina după năzbâtiile mele şi nu mă induram să o las să sufere. M-am întors seara cu capul plecat în faţa ei iar lacrimile îmi alunecau bezmetice pe obraji. Obişnuia să mă consoleze cu vorbe al căror sens nu reuşeam să îl desluşesc: „ Eşti un copil tare rău, dar ai o inimă ce te trădează.” Abia după ce maturitatea mi-a bătut în geam am înţeles măreţia acelor simple cuvinte. O altă nefericire i-am provocat când i-am comunicat ce decizie luasem: hotărâsem să îmi ajut ţara, să plec la război. Îţi aduci aminte? A început să plângă amar, cu lacrimi grele, usturătoare, care au lăsat semne vizibile încă pe mâinile mele, plângea cu suspine de parcă ar fi aflat că tocmai murisem.  A acceptat decizia mea, într-un sfârşit, doar te avea pe tine să o susţii si te considera ca pe un fel de garanţie,căci pentru tine, ştia, aveam să mă întorc întotdeauna. Celelalte lucruri care i-au desenat riduri pe fruntea fină au fost simple, banale năzbâtii.I se întunecau ochii timp de câteva  secunde, i se îngustau de supărare şi îmi întorcea spatele. Dar doar pentru câteva secunde. Se întorcea apoi brusc şi privirea ei mă îndemna să îi cer iertare. Săream în braţele ei ca un copil răzgâiat ce eram.

Ştiam să o fac şi fericită, să îi culeg lacrimi de teribilă încântare. Îţi aminteşti doar ce plăcut surprinsă şi complet cucerită a fost de tine când i te-am prezentat prima oară. Parcă ştia că îmi vei deveni soţie. Ţi-a cuprins faţa în palme şi te-a privit preţ de câteva minute. Era fascinată, la fel cum am fost şi eu, şi cum încă sunt. Iubita mea, îţi strâng în braţe poza arsă şi plină de praf şi cenusă. Noaptea adorm cu ochii deschişi, lipiţi de zâmbetul tău desprins din fotografie, grăbit să îşi facă adăpost la pieptul meu. E singurul care mă mai încălzeşte în iadul de aici. Chipul tău e singurul vis intangibil, e lumânarea din bezna în care m-am afundat. Sunt nebuni, cu toţii. Nu mai au amintiri, speranţe, vise, au privirea rătăcită, captivă, ochii lor sunt goi, orbite părăsite. Pot să ating resemnarea, e peste tot, o mâzgă groasă, un amestec dizgraţios de răzbunare, ură şi resemnare. Mă îneacă fumul disperării, am surzit din cauza zgomotelor infernale ce au pus stăpânire pe miile de suflete, ne ţin în lanţuri, ne supun chinurilor lăuntrice. Sunt printre ultimii şi mai rezist doar ca să mă întorc la tine, să-ţi aduc toamna în păr, să culeg fructe din ochii tăi, să-mi răsfăţ gusturile cu  râsul tău dulce care răsună în mintea mea. Rezist pentru că vreau să mă înfig cu lăcomie în pielea ta care miroase mereu a prăjitură, să îţi sărut pleoapele nedormite, să-ţi simt privirea cum se scufundă în irişii mei.

Incontrolabil îmi tremură mâna, păzit sunt numai de cuvintele printre care m-am ascuns, îmi e mintea prinsă în lumea ta. Eşti o halucinaţie născută din vaporii din jur, mi te aduce uşoara adiere, dar mi te poate lua numaidecât.

E frig şi fum e peste tot, flăcările înghit lacome cazarmele iar buncărele cedează treptat sub groaza şi disperarea ce apasă cu greutate. Nu mai e mult. Nu am loc în inimă şi pentru resemnare căci am îngrămădit amintirile, zâmbetele, dulcele săruturi, am înghesuit nopţile cu tine, te-am închis şi pe tine cu ele.

Să nu plângi, dacă acesta îmi este sfârşitul, căci lacrimile se usucă şi ard, vreau să-ţi păstrezi ochii imaculaţi, în care şi-a facut casă iubirea mea. O să găsesc oricum un drum care mă va conduce la tine. O sa fiu în vântul ce-ţi va flutura rochia, o să fiu răsăritul pe care-l vei privi de pe deal şi o să mă regăseşti în fiecare floare ce o vei culege. Voi fi nisipul de sub tălpile tale pe care ţi le voi săruta iar briza o să-ţi fie îmbrăţişare. O să mă vezi printre rândurile fiecărei cărţi mirosind a umezeală, cu pagini îngălbenite de suvenirele culese împreună.

Curând...se lasă cortina...dar tu, tu îmi eşti lumina.

Change is good

There are two kinds of people:those who change whether they want it or not and those who don't because they can't and for some reason this is bad, really bad. I belong to the second one.And it is a sad, sad thing.

Distractie in ritmul ploii

   A fost mai mult decat frumos.Ploaie, lumini, tipete, suflete infierbantata, bilete gratuite.Un concert nemaipomenit si am rezistat pe ploaie, pe vant, pe foame, cu bere.Sambata 29 mai se anunta a fi o zi frumoasa, caniculara chiar, cu un soare disperat dupa adepti si nori care se fereau de el.Pe seara, nimic nou, poate cativa norisori care se plimbau bezmetici ici si colo.Ora concertului se apropia, soarele parca astepta si el nerabdator trepidatiile muzicii.O pereche de blugi, un tricou luat la intamplare, geanta si tenesii.Nu umbrela, ma gandeam ca nu e permisa intrarea cu ele, la ultimul concert la care am fost ne-a pus sa le aruncam.Nu hanorac, era prea cald afara si decat sa il tin pe mana, sa ma incurce, am preferat sa il las in sifonier. Nu esarfa, si pentru ce?
    La 7 eram la concert, care evident a fost in aer liber.Ma asteptam sa fie imbulzeala, mii de oameni, a fost lejer, cateva sute de chipuri nerabdatoare, adormite, sictirite sau impasibile.Tineri cu berea in mana se distrau unii pe altii pe o muzica techno-house mixata de un Dj , un fel de introducere de cateva ore a primei trupe, Codeine Velvet Club.Eu si prietena mea ne invarteam nelinistite prin jur si voiam sa inceapa cat mai repede si ne  uitam cu teama catre norii care se adunau furiosi cu chef de cearta.Ne-am luat cate o bere, ne-am ametit putin, am ras si am asteptat in continuare cand picaturi mari, enorme chiar imi loveau cu disperare fata. Pana sa reactionez, ploaia lovea cu ura, razbunandu-se parca pe soare si pe noi care eram simpatizantii lui. Ne-am adapostit intr-un final sub umbrela celor care vindeau bere si ne-am sucit gaturile uitandu-ne pe ercan sa vedem prima trupa. Turna cu galeata, fulgerele loveau cu disperare vazduhul iar tunetele erau peste muzica. Ude fleasca tremuram si injuram, ofticate pe ploaie si pe faptul ca nu aveam umbrele si mai trebuia sa plecam si la 9.Am avut mare noroc ca ne-am intalnit cu niste fosti colegi, eu am ramas si prietena mea a plecat.
   Dupa o ora de asteptat, ploia s-a oprit, cerul s-a limpezit si pe la 10 a urcat pe scena Noisettes. Eram mega fericita, ii vedeam live, iar tipa Shingai a fost un fenomen. Desculta pe scena, ca la fiecare concert, a facut senzatie. Iar cand rostea Bucharest toti erau in extaz, ca nu gresise numele orasului.Oricum nu am regretat nicio secunda ca m-am dus, imi pare rau doar ca unii prieteni nu au putut ajunge. Sa curga cu muzica si la cat mai multe concerte.:D Pacat ca nu am facut rost de o inregistrare cu calitate mai buna.

Ikea-pentru că se vede diferenţa

Astăzi am fost şi eu pentru prima oară la Ikea şi m-am bucurat precum un copil la vederea unei noi jucării, poate pentru că mi-am şi cumpărat o chestiuţă ieftină şi mică din pluş. E adevărat, magazinul e cam de fiţe şi are lucruri foarte scumpe, unele sunt bune ca preţ, însă ceea ce vezi înăuntru, cum este totul organizat, e absolut drăguţ, iar mirosul de mâncare marca Ikea îţi invadează nările de cum intri în magazin. Spre surprinderea mea la ora 6 seara, duminică, magazinul era aglomerat. Cred că cei care îmi spun că se duc duminică seara în club de fap vin aici în Ikea, nu ca să-şi cumpere covoare, dulapuri sau canapele ci pur şi simplu să mănânce un hot dog cu 1 leu şi să dea 3 pt un suc şi să bea pe săturate. Vorbesc serios. Mi-am cumparat şi eu un meniu din acela, dacă se poate chema aşa, 3 lei, un hotdog şi un suc şi mi-am încărcat suc de la dozator de câte ori am vrut. Că am rezervat baia apoi, asta e altă treabă. Mulţi vin să mănânce şi nicidecum să se uite după mobilă. Eu măcar mi-am cumpărat ceva. Ikea e aşa drăguţă, îşi merită reputaţia, de magazin mare, scump şi foarte bine organizat(cu mulţi cocalari care vin să râgâie, din păcate). Data viitoare sper să îmi cumpăr un dulap şi un fotoliu. Aaaa şi să îmi fac provizii de creioane din alea mici. Azi nu am putut să iau foarte multe, mi-a fost cam jenă, am luat vreo 20. Data viitoare deja sunt familiarizată cu Ikea aşa că...cine cere nu piere, în cazul ăsta cine pofteşte, se serveşte. Până data viitoare daţi o fugă la Ikea şi luaţi creioane multe, multe.
Pupicei.

Cooking life

Te-ai intrebat vreodata cat de mult te poate schimba o carte citita sau un film vazut?? Ce influenta uimitoare are asupra ta un film bun, o carte excelenta?Eu am facut asta. Si este absolut grozav cand realizezi cate idei iti pot veni, si evident cat de mult te poti inspira din ceea ce vezi si ce citesti astfel incat sa arunci un praf de sare si piper in viata ta.:) Mereu am sentimentul asta. Si mereu este placut.Nu ma dezamageste niciodata.O prietena mi-a spus ca ma uit prea mult la filme si ca devin ba emotiva ba irascibila.Dar nu despre asta e vorba?De fapt asta e viata.Un pic de suspans, un pic de condiment, un sarut repezit, niste cuvinte aruncate la nervi si totul se reduce la un sentiment ramificat, doar unul. Cand impingi un domino automat cad si celelalte, actiune-reactiune(nu?), asa e si cu doi oameni care se cearta,un repros duce la mai multe, o cearta duce la alte certuri si uite asa se dezvolta lumea.In felul asta isi bate joc timpul de noi si ne trezim undeva pe la 70 ani cu albumul in fata gol, cu rafturi goale, fara carti, cu praful pus pe televizor si cu niste resturi de mancare atarnand prin frigider. Asta nu e pe lista mea de "Must do until 30 " :)), de aceea mereu caut sa improvizez, sa imbunatatesc cumva orele petrecute in fata calculatorului, orele la cursuri care se scurg atat de greu si spre surprinderea mea sunt extrem de anoste.Poate sunt superficiala, dar ma simt bine in pielea mea, asa cum sunt.DA.Sau poate azi am o stare de spirit mai buna.Ma gandesc sa scot din vocabular cuvintele "nu stiu", spun prea des asta si las multa lume in dubiu:"Oare ce a vrut sa spuna?".Hahaha, adevarat.Ma intorc la filmul meu"Julie&Julia" si la cartea mea scrisa de faimosul arheolog Andre Parott. Nighty night.Pupici.
P.S. Oare trebuia sa scriu mai multe metafore? Hmm...maybe next time.

Sob o sol

Desertul e teatrul meu, unde sunt protagonista, unde soarele e regizorul, nisipul e grupul figurantilor, care vin si pleaca, vantul e de fiecare data o alta piesa, alt scenariu, alta intriga, alta poveste, pietrele reprezinta decorul, nimic nu e pentru totdeauna, nimic nu rezista mult, totul se schimba. Totusi soarele ma arde, am de fiecare data alt rol, din ce in ce mai complicat de jucat, de trait.Si ziua tine mult, luna nu imi da liber prea repede, ma tine in suspans, in asteptare si ma doare.
Sunt ca o piesa dintr-un puzzle si par a ma potrivi in fiecare puzzle intalnit in cale, dar cu cat ma apropii mai mult cu atat marginile mele se deformeaza si nu mai apartin niciunuia si ma doare.
Si am un voal pe ochi care ma protejeaza, dar e atat de firav, fin si subtire, o putere infima in fata vantului si nu stiu daca e noroc sau dezastru atunci cand ma izbeste din fata, cand simt adierea rece pe obraz.
Sunt urmarita, sunt marioneta soarelui, pe teatrul desertului, iar vantul trage sforile.

Tic-tac

Cum ar fi sa traiesti intr-o lume in care tot ceea ce ai cunoscut sa se schimbe instantaneu si sa te surprinda ceva nou si efervescent departe de linia geamandurii, sa realizezi ca nu mai stii sa inoti desi acest lucru nu se uita? Cum ar fi ca o campie sa se trezeasca intr-o dimineata in bataia soarelui si sa isi dea seama ca toate florile, iarba si copacii au disparut, desi ea era vesnic vie, colorata si foarte incarcata de verdeata? Cum ar fi ca maine sa ne trezim ca Pamantul nu se mai invarte in jurul Soarelui, ca totul a stagnat, ca ceasul nu mai ticaie, picioarele nu mai merg, ochii nu se mai misca, iar inima nu mai bate, desi omenirea nu a cunoscut niciodata acest sentiment de amorteala infinita, iar Pamantul nu a cunosct alta miscare decat cea in jurul Soarelui? Oare aceste ganduri nu sunt un semn ca noi ne schimbam fie ca vrem fie ca nu? Eu inca vreau ca ochii mei sa se miste si sa admire frumusetea ascunsa in faldurile lumii, inca vreau ca ei sa contemple cerul galben la rasarit, albastru la amiaza si rosu la asfintit. Inima mea inca vrea sa simta fiecare trepidatie a Pamantului, fiecare miscare a acestuia atunci cand nu-i convine ceva anume, iar adrenalina sa fie mereu cea care imi dreneaza corpul de fiecare data cand e in suferinta. Incerc mereu sa impac noutatea cu ceea ce cunosc deja, sa mentin un echilibru asa cum lumea isi are echilibrul ei, asa cum campia nu ar mai fi campie fara splendorile ei, iar albia raului nu s-ar mai numi asa daca nu ar fi raul care sa coboare din inima muntilor si sa isi daruiasca macar o parte din lichidul vietii.

As vrea in continuare ca ceasul meu sa ma ingrozeasca in fiecare noapte cu ticaitul lui exasperant,

asa as stii ca nimic nu s-a schimbat,

ca Pamantul inca se misca

iar eu pot sa dorm linsitita

in patul meu cald chiar daca ceasul e exasperant.:))

Un critic

Inceputul e dureros, dar ce doare si mai tare este atunci cand nu devine mai bine, cand stagneaza totul si nu iese nimic nou. Atunci incepi sa te enervezi si sa iti spui daca ceea ce faci e ceea ce ar trebui sa faci si daca nu ar fi mai bine sa te opresti, dar nu, tu continui sa mergi tot inainte crezand ca odata si odata vei reusi. Stii ca te amagesti singur , dar nu vrei sa renunti, caci simti ceva acolo, pe dinauntru care te macina, te mananca. Asta simt eu atunci cand scriu. Stilul meu nu e definit si uneori ma intreb daca ar mai trebui sa continui sa scriu in ideea ca voi deveni, poate, mai buna. Totusi nimeni nu imi garanteaza asta, teoretic numai eu ar trebui sa stiu, dar nu stiu si asta ma seaca caci vreau sa scriu mai bine, sa ma exprim mai bine, iar cand ideile imi vin atat de greu furia ma orbeste si las totul deoparte. Nu am pe cine sa dau vina ca m-a invatat prost, caci scrisul nu se invata, scrisul se simte, il simti cum se scurge din tine prin mana ta si cum aluneca pe foaie, se traieste apoi il dai mai departe. Sunt foarte constienta ca am de lucrat, ca trebuie sa privesc in ansamblu. Eu nu stiu sa comunic cu cititorul si asta e vina mea. Imi vine greu sa ma exprim pe intelesul tuturor, caci de multe ori traiesc in lumea creata de mine, unde totul e invers iar atunci cand decid sa public ceea ce scriu, imi dau seama ca lumea nu intelege ce scriu si realizez ca nu stiu pentru cine scriu.Off,, mi-au pierit ideile, nu e prima oara si iar am un moment de furie.

Let's get rich and build a house on the mountains making everybody look like ants

Azi am plecat din Bucuresti, fericita ca scap de mizerie, aer poluat si masini cu caru'. Am petrecut o zi frumoasa in inima muntilor, adapostita de culmile maiestuoase si de serpentinele ametitoare si am respirat un aer atat de curat incat mi s-a facut rau. Poate ca a fost momentul in care si-a dat seama si corpul meu, nu numai mintea , ca respira un aer curat si l-a dat afara pe cel murdar.
Ma imaginam la propria mea ferma situata undeva in afara Romaniei, cu hectare intinse de iarba proaspat cosita si miros de porumb fiert si cas afumat dand navala peste dealuri.Si totusi la intoarcere, amortita pe locul din dreapta al masinii, dupa ce mi-am ridicat privirile curioase din intamplarile Femeii Sfasiate, am redescoperit admiratia de altadata pentru Bucuresti in luminile sale izbitoare care se observa de la kilometri distanta.Mi-am dat seama ca aici e acasa cu bune si cu rele, aici ma simt in siguranta, acoperita de zgarie-norii din jurul meu si de mallurile scumpe.Am spus de atatea ori ca as pleca din Romania, sa scap de ignoranta atat de apasatoare a celor din jur, dar unde m-as duce? Poate ca as pleca daca as gasi curajul si totusi, oare ce las in urma?

Nights in Havana

Ador ploaia mai ales cand o simt cum se prelinge pe pleoape, pe obraji, pe buze, pe par, o ador atunci cand sunt in aer liber la un concert iar totul in jurul meu e fum si praf si tot ce aud sunt numai tipete si fluieraturi. Este momentul in care simt intr-adevar ca traiesc, ca gust din micile placeri ale vietii. Iubesc si mai mult ploaia cand este acompaniata de o melodie salsa iar picioarele deja nu ma mai asculta.Fiecare lucru, obiect, actiune are melodia ei, un sunet care defineste, acel ceva care iti ramane blocat in cap pentru mult timp si care rasuna mereu, care te face sa tresari la fiecare pas.

Bucuriile mici lumineaza viata

Fie ca este melodia de la radio care ne face sa cantam, fie ca este un copil care rade si ne aduce zambetul inapoi, fie ca este o poza pe care o facem bunicilor nostri care au ramas cu aceeasi iubire in ochi sau marea care se zbate de fiecare data cand o vedem si poti sa juri ca rade, fiecare lucru in parte care trezeste zambetul uitat undeva in coltul gurii reprezinta un pas spre fericirea eterna, a sufletului amortit de suferinta si inghetat de durere. E ca si cum ai manca o inghetata de capsune cu sirop de ciocolata iar papilele gustative sunt usor gadilate de tremurul aromelor ce se impreuneaza in gura, in acel moment simti cum stomacul tau se bucura si simte o placere atat epica cat si fiziologica.
Este absolut normal sa radem, sa ne simtim bine, sa nu uitam amintirile care ne-au facut odata sa ne pierdem capul. Ar trebui sa traim clipa ca si cum ar fi ultima, sa facem ceea ce ne dorim de atata timp, sa ne lasam condusi de un impuls, sa ne aruncam cu capul inainte spre o fericire mirobolanta si profunda, sa simtim cum ne invadeaza sufletul, sa nu ezitam sa zambim, sa gandim, sa traim.Cine stie ce o sa se intample maine, ce poate interveni. Sa nu ne facem planuri caci nu se stie daca reusim sa ne tinem de ele. Sa actionam pe moment, sa adaugam un strop de gandire si unul de nebunie, sa le amestecam si sa iasa adrenalina care curge prin vene, care ne pune pe picioare, sa o lasam sa ne conduca la deal si la vale, sa ii acordam timp sa ne invete.

Memoriile unui balon-episodul 2

Yana statea pe o patura, intinsa, uitandu-se la norii care capatau forme ciudate. In ziua aceea era mai innorat ca deobicei. Soarele refuza sa mai iasa de dupa nori. Parca ii era frica. In zare, fulgerele nelinisteau pamantul. Tunetele erau mai puternice ca oricand. Yana era speriata. Si-a luat balonul in brate, stia ca avea sa se intample ceva rau. Ma tinea strans, foarte strans. Vantul incepea sa sufle. Se facuse frig. Prietenei mele ii era frig, tremura toata. Ploaia incepea si ea sa isi faca simtita prezenta. Vantul incepea sa sufle cu putere. Yana nu stia in ce parte sa alerge. Era buimaca, se ratacea pe camp. Nu era niciun copac, numai iarba si flori. Cerul era furios, intunecat, ii interzicea soarelui sa iasa. Vantul era un dusman pentru mine. Imi era si mie teama insa ii spuneam Yanei ca totul o sa fie bine. Dar ma temeam. Nu atat pentru viata mea de balon cat pentru a ei. Nu voiam sa pateasca ceva, nu voiam sa patesc eu ceva, stiam cat insemn pentru ea si nu voiam sa sufere. Alerga speriata pe camp, nu mai gasea drumul spre casa. Vantul era din ce in ce mai puternic.Dintr-o data am simtit ca stransoarea fetei slabeste. Nu stiam de ce. Alunecam din bratele ei, vantul se lupta cu Yana sa ma faca pierdut. O sa spun pe scurt ce a urmat. Acel spirit rau a reusit sa ma desparta de Yana. M-a luat din bratele ei. Nu ma mai tinea nimic, eram purtat de vant sus spre cer. Abia reuseam sa ii disting chipul printre picaturile de ploaie. O auzeam tipand dupa mine, spunandu-mi sa ma intorc, alerga dupa mine, incerca sa ma prinda, dar fara izbanda. Eram departe, deasupra norilor, nu puteam sa mai vad nimic. Imi era frig, ploaia ma lovea din toate partile. Nu stiu cat timp am zburat. Simteam cum vantul ma duce departe , foarte departe. Ce avea sa se intample cu Yana? Nu puteam sti. Destinele noastre s-au despartit. Cine stie pe unde eram acum.Inca era furtuna. As fi vrut sa ma sparg atunci, sa nu mai sufar, sa nu ma mai gandesc la cum se va descurca Yana fara mine.
Dupa o lunga calatorie se pare ca totul ajunge la un sfarsit. Vantul a incetat sa mai bata, adierea era cea care ma purta in continuare in alta lume. Coboram printre nori si am reusit sa vad un oras mare si frumos, o priveliste minunata. Cred ca l-am mai vazut undeva, intr-o carte de-a Yanei sau poate in poze. Am vazut turnul Eiffel, da, nu m-am inselat, era Parisul, orasul iubirii. Eram departe de casa, departe de Marseille, orasul meu si al Yanei, orasul-port cu minunatele plaje si placuta briza. Am fost deasupra lumii, ma plimbam necontenit prin vazduh.Eram surprins de ceea ce vedeam. Oamenii grabiti ma speriau, copiii erau galagiosi si neastamparati. Eram deasupra blocurilor si caselor vechi in stil parizian. Am recunoscut Champs-Elysees cu Arcul sau de Triumf si prea bine cunoscutele cafenelele de lux. Nu tarziu am zarit si Catedrala Notre-Dame, o fascinanta capodopera in stil gotic. Eram deasupra ei si o priveam inmarmurit. Nu credeam ca o sa apuc si ziua cand o sa vad Parisul cu toate minunile sale. Imi era dor de Yana, au trecut doua saptamani de cand furtuna m-a luat de langa ea. Doua saptamani, mi se pare asa mult. Sper numai ca in scurt timp sa ma pot intoarce la ea. E un drum atat de lung pana in Marseille si eram atat de obosit. M-am ascuns pe o straduta mica si ingusta, foarte intunecata unde nu riscam sa fiu vazut. Ziua urmatoare aveam sa colind iar orasul, sa ma bucur intr-o oarecare masura de el, sa am ce sa ii povestesc Yanei.

Memoriile unui balon episodul 1

Asta e o mica poveste pe care am scris-o acum ceva timp.Sper sa va placa.Am facut-o pe episoade pentru ca e destul de maricica.:D Astept pareri.Daca va place postez si celelalte episoade.

M-am nascut de ziua ei, a Yanei Monroe.Ea implinea 10 ani, eu eram pe punctul de a capata o forma, o culoare, un aspect. Am reusit sa imi deschid ochii albastri si am putut sa o vad pe Yana. Era o fetita cu parul negru si ochii mari si stralucitori, cu un zambet inocent si o privire gingasa. M-am indragostit imediat. Eram ascuns dupa un copac. Mi-am vazut fratii, mici si ei, unii galbeni, atii rosi, putini erau albi. Unii pluteau prin gradina, altii erau joaca unor copii. Un clovn imi tortura un var. Spre distractia unor copii, fratele meu alb capata forme neobisnuite in mana clovnului.Ba era un caine, ba un ponei.Eu stateam ascuns, nu voiam sa fiu si eu torturat. Toti invitatii Yanei se jucau cu cate un balon, cu cate o ruda de-a mea. Eu eram singur si trist. Yana era si ea singura si trista. Statea la masa cu capul plecat.Am inceput sa plutesc catre ea.Lumea era prea agitata ca sa ma observe.Ce bine! Yana m-a vazut.Eram mic si timid, dar aveam zambetul pe buze. Obrajii fetitei erau umezi si rosii din cauza lacrimilor. M-a luat in brate si ma tinea strans.Credeam ca ma voi sparge, dar spre uimirea mea am realizat ca sunt mai rezistent decat par. Eram incantat. Mi-am dat seama ca voi fi cel mai bun prieten al Yanei.Nici acum nu am uitat care au fost primele cuvinte pe care mi le-a adresat. Cu o voce tremurata mi-a spus:”Esti altfel decat ceilalti.” De atunci am devenit cei mai buni prieteni. Eram nedespartiti.Oriunde se ducea, mergeam si eu cu ea. Cand era trista o inveseleam. Capatam diferite forme, faceam orice numai ca sa fie fericita.
Cresteam pe zi ce trecea, culoarea mea devenea din ce in ce mai intensa. La fel crestea si Yana.Acum avea 12 ani, insa tot un copil mic si inocent era. Iubea papusile din portelan la fel ca prima oara. Adora sa se joace afara in soare, in nisip, ii placea sa faca castele, sa mearga pe plaja. Ne jucam impreuna mereu, eram nedespartiti. Dragostea mea pentru ea crestea din ce in ce mai mult. Ma lua mereu in brate iar eu rezistam stransorii ei puternice. Imi placea sa stau pe plaja cu ea , plutind langa ea, privind soarele care se reflecta in mine. Eram fericit.Am fost fericit pana cand s-a intamplat inevitabilul.
Intr-o dimineata obisnuita, ca oricare alta, Yana imi surade gingas de sub patura.Se ridica din pat, se duce la baie, isi imbraca rochia alba cu flori, isi ia sandalele cu fundite si coboara la bucatarie pentru un mic dejun.Eu eram in spatele ei. Eu nu aveam nevoie de mancare, doar eram un balon. Hrana mea era iubirea Yanei. Planul pentru ziua de azi era deja stabilit. Familia Monroe urma sa mearga la tara. Aveam sa ma joc cu Yana pe pajistile intinse si verzi, sa plutesc alaturi de fluturi. Eram asa incantat. Familia Yanei ma adora. Eram de 2 ani in familie. Toti ma stiau si ma placeau. Eram special.
Prietena mea isi face bagajul. Incepe sa imi povesteasca despre ultima ei aventura acolo, la tara. Abia asteptam sa ajung si eu, sa vad cum e. Poate ca acolo norii sunt altfel, e lumea mai mare, as fi avut loc mai mult . de data asta eu si Yana vom avea aventura noastra. Eram extaziat. Pluteam vesel prin camera, ma gandeam cat de bine o sa ne simtim.
Pe bancheta din spate a masinii, eu stateam si ma uitam pe geam, Yana dormea langa mine. Era un drum lung, dar foarte placut, Vedeam pasarile zburand, norii ma salutau si ei, se plimbau pe cerul albastru. Soarele era ascuns in spatele lor, se mai vedeau cateva raze timide. Timpul trecea repede cand te simteai bine.

Am coborat din masina pe o alta lume. Vedeam numai verdeata, simteam aerul cald si fermecator. Yana ma tinea strans. II era teama sa ma piarda. II era teama ca peisajul minunat avea sa ma fure, sa ma duca departe. Cat de mult se insela.Oricat de incantator ar fi fost totul, nu o puteam parasi. In toti acesti ani m-am dovedit a fi mai puternic decat oricine. Puteam sa indur multe, numai pentru ea.

Si totusi nu e nimic...part 2

Sunt unele zile cand ma gandesc foarte mult la ceea ce ma face fericita.Apoi ma gandesc ca sunt unii oameni care nu au la ce se gandi caci nu au cunoscut niciodata fericirea.Atat de amara le este viata incat singurul lucru la care se gandesc este ce vor manca a doua zi sau unde vor dormi dupa ce vor fi din nou alungati din scara blocului.

Sunt multe lucruri care m-ar face fericita si ma gandesc cu groaza ca multe dintre ele nu o sa se intample.Imi place sa visez, sa imi imaginez cum ar fi fost viata mea daca faceam alte alegeri, dar nu cred ca despre asta e vorba atunci cand spui ca iti traiesti viata.Cred ca singurul lucru pe care nu trebuie sa il facem este sa regretam ceva ce am facut caci la urma urmei invatam din greseli.Multi zic asta insa putini sunt cei care cred.Si totusi hai sa zambim mai mult, hai sa ii facem fericiti si pe cei din jurul nostru.Rasul e sanatos deci hai sa radem mai mult.Ochii ni se lumineaza cand zambim, inima pompeaza mai mult sange in organism si astfel simtim ca traim.

Trebuie sa invatam cum sa ne ridicam atunci cand cadem, sa stim cum sa iertam atunci cand cineva ne greseste, sa stim cum sa cerem iertare atunci cand gresim, sa stim cum...sa ne aducem aminte.

Hai sa pastram in noi amintirea si sa dam afara un zambet si o imbratisare caci nu e nimic care sa ne poata opri din zambit :)

Si totusi nu e nimic...part 1

Mereu m-am intrebat ce ii face pe oameni fericiti.De ce se bucura oare in fiecare zi.Un copil se bucura pentru o noua jucarie, un elev pentru o nota mare, un politist ca si-a cumparat o gogoasa, un medic ca a salvat o viata,o mama pentru ca nascut, un tata pentru ca e baiat, un sef pentru ca a facut bani cu noua firma, o femeie de serviciu pentru ca nu e murdara baia, o profesoara de fizica cand mai da un 3 si asa mai departe.Oare toti se bucura pentru lucrurile astea marunte sau se prefac?


Unii se bucura pentru o simpla atingere, altii pentru ca vad marea si simt nisipul.Sau cand citesc o gluma buna in ziarul de dimineata, cand se duc la munca, dar aia nu e bucurie, aia e mai degraba o satisfacere a nevoii in acel moment.sa fim seriosi...cum ar fi sa ne trezim in fiecare dimineata cu o noua dorinta de a vedea glumele din ziar sau de a citi noua stire si sa credem ca asta ne face fericiti?Cred ca cel mai bine am ne-am bucura pentru lucrurile intr-adevar mari si semnificative, iar pentru cele marunte sa fim multumiti.
Asta e doar prima parte a ceea ce am vrut sa spun aici.Nu ma face fericita faptul ca am scris asta dar macar imi da o satisfactie...pe moment.To be continued.