Nu îți scriu ca să îți trimit scrisoarea. Nu vreau să te încarc cu amintiri goale. Nu vreau, nici măcar, să-ți trec prin gând. Vreau doar să te păstrez acolo, undeva în inimă, prin artere. Te-am îngrămădit în conglomeratul meu de vise și mi-ai spulberat orice speranță. Anticipam și tot m-ai luat prin surprindere cu ochii tăi ca marea, cu chipul tău de copil, parcă, și glasul lent și ușor dulceag. După vorbă, după aspect te simt străin. De mine,de lumea întreagă, de tot ce ne înconjoară. Râzi altfel, mă privești altfel, te uiți parcă prin mine. Eu nici nu te pot privi în ochi că știu că amețesc și, oricum, nu mă țin prea bine pe picioare. Mi-alunecă pământul de sub mine, sunt umbre în jurul meu și mă sufocă. Un întuneric am peste ochi ca și cum noaptea s-ar lăsa peste mine. Tu nu ești o lumină pentru mine, ești întruchiparea beznei, îmi amorțești toate simțurile, îmi întuneci judecata și tot ce văd e fals și obscur.
Mi-ai ieșit în cale doar ca să pleci cu o bucată din mine, din inimă și suflet. Mi-au ruginit ochii tot privindu-te, chinuindu-mă să îți ghicesc următoarea mișcare, următorul cuvânt, următoarea senzație. O atingere, un tremur, o scânteie, da-mi ceva, nu vezi că sunt flămândă și tânjesc după un strop de atenție?
Îți scriu ca să știe cea din viitor că nu ai fost al ei și nu i-ai aparținut sub niciun fel și chip. Îi scriu ei ca să te uite, să te alunge într-un colț în care umbrele nu au ce căuta și să te spulbere lumină, să arzi sub efectul ei, să te doară privirile și gândurile ei, să rămâi amorțit sub suflul ei, să nu te poți mișca atunci când vrei.
Mi-ai fost drag cândva.
No comments:
Post a Comment