Memoriile unui balon-episodul 2

Yana statea pe o patura, intinsa, uitandu-se la norii care capatau forme ciudate. In ziua aceea era mai innorat ca deobicei. Soarele refuza sa mai iasa de dupa nori. Parca ii era frica. In zare, fulgerele nelinisteau pamantul. Tunetele erau mai puternice ca oricand. Yana era speriata. Si-a luat balonul in brate, stia ca avea sa se intample ceva rau. Ma tinea strans, foarte strans. Vantul incepea sa sufle. Se facuse frig. Prietenei mele ii era frig, tremura toata. Ploaia incepea si ea sa isi faca simtita prezenta. Vantul incepea sa sufle cu putere. Yana nu stia in ce parte sa alerge. Era buimaca, se ratacea pe camp. Nu era niciun copac, numai iarba si flori. Cerul era furios, intunecat, ii interzicea soarelui sa iasa. Vantul era un dusman pentru mine. Imi era si mie teama insa ii spuneam Yanei ca totul o sa fie bine. Dar ma temeam. Nu atat pentru viata mea de balon cat pentru a ei. Nu voiam sa pateasca ceva, nu voiam sa patesc eu ceva, stiam cat insemn pentru ea si nu voiam sa sufere. Alerga speriata pe camp, nu mai gasea drumul spre casa. Vantul era din ce in ce mai puternic.Dintr-o data am simtit ca stransoarea fetei slabeste. Nu stiam de ce. Alunecam din bratele ei, vantul se lupta cu Yana sa ma faca pierdut. O sa spun pe scurt ce a urmat. Acel spirit rau a reusit sa ma desparta de Yana. M-a luat din bratele ei. Nu ma mai tinea nimic, eram purtat de vant sus spre cer. Abia reuseam sa ii disting chipul printre picaturile de ploaie. O auzeam tipand dupa mine, spunandu-mi sa ma intorc, alerga dupa mine, incerca sa ma prinda, dar fara izbanda. Eram departe, deasupra norilor, nu puteam sa mai vad nimic. Imi era frig, ploaia ma lovea din toate partile. Nu stiu cat timp am zburat. Simteam cum vantul ma duce departe , foarte departe. Ce avea sa se intample cu Yana? Nu puteam sti. Destinele noastre s-au despartit. Cine stie pe unde eram acum.Inca era furtuna. As fi vrut sa ma sparg atunci, sa nu mai sufar, sa nu ma mai gandesc la cum se va descurca Yana fara mine.
Dupa o lunga calatorie se pare ca totul ajunge la un sfarsit. Vantul a incetat sa mai bata, adierea era cea care ma purta in continuare in alta lume. Coboram printre nori si am reusit sa vad un oras mare si frumos, o priveliste minunata. Cred ca l-am mai vazut undeva, intr-o carte de-a Yanei sau poate in poze. Am vazut turnul Eiffel, da, nu m-am inselat, era Parisul, orasul iubirii. Eram departe de casa, departe de Marseille, orasul meu si al Yanei, orasul-port cu minunatele plaje si placuta briza. Am fost deasupra lumii, ma plimbam necontenit prin vazduh.Eram surprins de ceea ce vedeam. Oamenii grabiti ma speriau, copiii erau galagiosi si neastamparati. Eram deasupra blocurilor si caselor vechi in stil parizian. Am recunoscut Champs-Elysees cu Arcul sau de Triumf si prea bine cunoscutele cafenelele de lux. Nu tarziu am zarit si Catedrala Notre-Dame, o fascinanta capodopera in stil gotic. Eram deasupra ei si o priveam inmarmurit. Nu credeam ca o sa apuc si ziua cand o sa vad Parisul cu toate minunile sale. Imi era dor de Yana, au trecut doua saptamani de cand furtuna m-a luat de langa ea. Doua saptamani, mi se pare asa mult. Sper numai ca in scurt timp sa ma pot intoarce la ea. E un drum atat de lung pana in Marseille si eram atat de obosit. M-am ascuns pe o straduta mica si ingusta, foarte intunecata unde nu riscam sa fiu vazut. Ziua urmatoare aveam sa colind iar orasul, sa ma bucur intr-o oarecare masura de el, sa am ce sa ii povestesc Yanei.