Sunday, 29 November 2009

Sob o sol

Desertul e teatrul meu, unde sunt protagonista, unde soarele e regizorul, nisipul e grupul figurantilor, care vin si pleaca, vantul e de fiecare data o alta piesa, alt scenariu, alta intriga, alta poveste, pietrele reprezinta decorul, nimic nu e pentru totdeauna, nimic nu rezista mult, totul se schimba. Totusi soarele ma arde, am de fiecare data alt rol, din ce in ce mai complicat de jucat, de trait.Si ziua tine mult, luna nu imi da liber prea repede, ma tine in suspans, in asteptare si ma doare.
Sunt ca o piesa dintr-un puzzle si par a ma potrivi in fiecare puzzle intalnit in cale, dar cu cat ma apropii mai mult cu atat marginile mele se deformeaza si nu mai apartin niciunuia si ma doare.
Si am un voal pe ochi care ma protejeaza, dar e atat de firav, fin si subtire, o putere infima in fata vantului si nu stiu daca e noroc sau dezastru atunci cand ma izbeste din fata, cand simt adierea rece pe obraz.
Sunt urmarita, sunt marioneta soarelui, pe teatrul desertului, iar vantul trage sforile.

1 comment:

Marusia Ivanovici said...

Sofrile le trage Base, bre...nimic nu stii