Călăul de vise

Când mi-ai luat capul în palmele tale
și m-ai strâns ușor,
dar parcă te chinuia un dor străbun
să mă săruți cu foc,
te abțineai, mă priveai,
zâmbeai ca un om pierdut,
așezat la colț de stradă așteptând,
aveai ochii umeziți de atâtea vise,
pe atunci eu nu știam ca ești și că poți
să fii un călău de vise,
că le iei, le strângi pe toate
din capul meu, din mintea ta, din somnul nostru
în sac le pui și le tăiai
fără să știi, să îți dai seama,
tu nu greșeai,
asta erai, asta îți era scopul
asta îți era menirea
și când ne trezeam a doua zi și nu știam
unde ne-au fugit două lumi îndrăgostite,
două mâini amețite,
credeam ca luna e devoratoare de fericire,
că cerul se scaldă în beatitudine și ca stelele
ne sunt dușmani;
dacă aș fi știut
poate că luna-mi era încă prietenă
poate că pământul nu s-ar mai fi mișcat atât de des
iar tu, călău solitar, tăiat de amărăciune,
m-ai fi lăsat pe mine
să îmi curm singură visele, să le aleg, nu să le ucid pe toate.
De asta ești tu călăul și eu victima
și lumea ne e spânzurătoare
am să te iubesc mereu, că știi să trișezi,
să mă faci să îmi dezbrac din haine,
să faci omorul să pară banal și util.