Mi-am prins pulsul între două degete
îl țin ca pe un fir de păr
dar îmi e teamă,
mi-e teamă că vântul mi-l poate lua,
poate îmi zboară vena cu totul și
rămân goală pe interior,
piele care să șteargă suprafața osoasă,
non-culoare, transparenţă ușor banală,
în soare sa se vadă toată inexistenţa absurdă din fiecare,
mi-e teamă,
mă tem că atunci când va ploua
îmi va lustrui pielea
şi nu va mai rămâne nimic
şi fără vene, fără piele
voi fi doar un ADN,
un cromozom năuc, solitar într-o baie de fluide incolore.
Ce uşor pulsează, se zbate parcă să respire
să scape din a mea strânsoare grijulie
uşor cutremur ce rasună în ochi,
în buze, în tâmplele tinere, netede şi fără riduri,
în care s-au strâns aşa multe amintiri.
Îmi las epiderma să răsufle,
nu îi place când o ştrangulez şi
am s-o las să fie atinsă
doar de o respiraţie sacadată
a celulelor prinse într-o ambuscadă.
Ce bine că e pulsul care-mi aparţine
şi ştiu că e al meu căci
la fiecare secundă se simte o tresărire
uşoara, plăpânda, naturală din fire
îmi dă o senzaţie că sunt la un pas de nemurire,
o resuscitare constantă şi nesfârşită.
No comments:
Post a Comment