Thursday 5 May 2011

De-ai şti


De-ai ști cum îmi tresare inima
cum se zbate răsuflarea
și cum mi se taie picioarele.

De-ai ști, iubitule, câți nori
ținându-se de mana am văzut
că ceru-i plin de soare
și se scaldă pasările în mare.

De-ai ști cum zboară fluturii
și în stomac și în grădini,
cum se trezesc albinele în zori
prin flori.

De-ai ști că te-a ales pe tine,
luna, să îmi ții companie
și stele cum se mișca
zălude, iubăreţe și cochete
la mine pe piele
ah, ce ți-aş șopti în ureche
de nu mi-ar fi rușine,
cuvinte luate prin surprindere
învăluite într-un strat de ciocolată
dulce, dulce și puțin amăruie.

De-ai ști prin câte trec
când simt furnicături în palmă
și în picioare,
cum mă agit și mă agit
și râd atât de tare
că râde tot cu mine
și e totul o singură culoare.

Frumos îți stă cu zâmbetul
pe buze,
frumos îmi şade mie cu el pe frunte
și ție cu al meu pe gene.

De-ar ști Eminescu
că al lui Luceafăr
e îmbătrânit și putred,
că din el se nasc atâtea stele,
luceferi și lucefere,
se nasc simpatii și confuzii,
iubiri și rupturi,
ne naștem amândoi.

1 comment:

Scorchfield said...

Eiii, asta este chiar o poezie frumoasă!