Amalgam

Draperiile sunt trase,
Geamurile-s prăfuite
Lumini stinse şi...

tăcere.

Dormitorul e gol
şi o răceala profundă,
mă afundă...
amorţeala cruntă
pe o perna turtită.

Papucii aruncaţi sub pat
sunt rupţi şi chinuiţi de vreme...
statuie în faţa soarelui
cu pleoape căzute şi ochi desenaţi.

Paraşutele plutesc în depărtare
libere, fără scăpare,
mii de culori, atinse de soare,
căderea e lină, timidă,
sublimă.

Razele desenează chipuri noi
şi vise străvezii
pe geamuri aburite
şi mânjite de fum.

Scârţâit de scări şi uşi trântite
sunt urme şterse, ascunse...
tălpi pe podea, mâini pe pereţi
păstrează încă aroma.

Dimineţile într-o culoare
sunt amare şi atât de reci
pielea ta îmi folosea drept acoperământ
acum nici ploaia nu mai are interdicţie.

Sticluţe de parfum pe etajeră
împrăştiate şi goale,
vidul adoarme mirosind
ultimul strop de viaţă.

Pianul suspină neacordat
clapele albe, negre
aşteaptă sub un strat gros de praf
acel sunet colorat ce le va trezi.
Şi portativul e gol,
şters şi amnezic,
renegat de sunetele
care au lăsat în urmă o dâră
ştearsă.

În invizibilitatea nopţii
luna se joacă cu şuviţele mele,
tânjesc după încă un sărut
otrava ta a creat dependenţă
aşa că mai picură-mi
măcar un strop
pe buze.

Vântul a inspirat praful
lăsând nicio dovadă a existenţei.
Dormitorul nu mai e gol
ci îşi ascunde desfrânarea.

Mă îmbrac în mireasma ta,
picioruşe de copil pe podeaua rece
şi chip inocent pe oglinda fără chip,
lacrimi în liberă cădere...

O pătură, un fior şi o cameră tenebră...