Călăul de vise

Când mi-ai luat capul în palmele tale
și m-ai strâns ușor,
dar parcă te chinuia un dor străbun
să mă săruți cu foc,
te abțineai, mă priveai,
zâmbeai ca un om pierdut,
așezat la colț de stradă așteptând,
aveai ochii umeziți de atâtea vise,
pe atunci eu nu știam ca ești și că poți
să fii un călău de vise,
că le iei, le strângi pe toate
din capul meu, din mintea ta, din somnul nostru
în sac le pui și le tăiai
fără să știi, să îți dai seama,
tu nu greșeai,
asta erai, asta îți era scopul
asta îți era menirea
și când ne trezeam a doua zi și nu știam
unde ne-au fugit două lumi îndrăgostite,
două mâini amețite,
credeam ca luna e devoratoare de fericire,
că cerul se scaldă în beatitudine și ca stelele
ne sunt dușmani;
dacă aș fi știut
poate că luna-mi era încă prietenă
poate că pământul nu s-ar mai fi mișcat atât de des
iar tu, călău solitar, tăiat de amărăciune,
m-ai fi lăsat pe mine
să îmi curm singură visele, să le aleg, nu să le ucid pe toate.
De asta ești tu călăul și eu victima
și lumea ne e spânzurătoare
am să te iubesc mereu, că știi să trișezi,
să mă faci să îmi dezbrac din haine,
să faci omorul să pară banal și util.

Îmi place cum mă îmbracă luna

Știi ce am să fac în noaptea asta?
Nu o să dorm căci luna stă la pândă,
Se scaldă-n norii cu furtună,
Cu stil, ea știe să se ascundă
de mine, de tine, de noi împreună.
Dar ce nu știe luna
e cum să nu apună,
nu o reneg, o vreau la geamul meu
mereu, să-mi intre iar în vise
cu ochii ei nebănuiți
aş vrea să-mi spioneze
puțin inima cum bate,
să-mi fie medic și alături
pe pat, la capul meu, din șoapte
șoptite, coșmaruri adormite,
să îmi presare.
Îi scriu o odă,dar o citește oare?
Ce știe luna, limbă străină,
engleză, franceză puțină latină?
Mă îmbrac în nudul nopții în vară,
Îmi place cum mi se coboară
până-n călcâie, nu te-aş mai ţine în frâie,
dar dacă ne permite luna
am înveli în ciocolată
din buzele de altădată
ce le-as mai săruta o dată...
Nu-mi place când îți pui gura pe pauză,
ea dacă vrea să mă sărute, las-o,
hai las-o că e tânără și vrea
din noapte puțin ar mai gusta.
Mă pun pe pernă și sper să adorm
Pe coapsă în sus, combinezon,
să nu-l ridici, ne vede luna
of și-a tras un nor dintr-o furtună
ca o perdea, pe pleoape
și dacă nu o am pe ea, aproape,
în miez de noapte
îmi trag pătura pe ochi și aștept..

De-ai şti

De-ai ști cum îmi tresare inima
cum se zbate răsuflarea
și cum mi se taie picioarele.

De-ai ști, iubitule, câți nori
ținându-se de mana am văzut
că ceru-i plin de soare
și se scaldă pasările în mare.

De-ai ști cum zboară fluturii
și în stomac și în grădini,
cum se trezesc albinele în zori
prin flori.

De-ai ști că te-a ales pe tine,
luna, să îmi ții companie
și stele cum se mișca
zălude, iubăreţe și cochete
la mine pe piele
ah, ce ți-aş șopti în ureche
de nu mi-ar fi rușine,
cuvinte luate prin surprindere
învăluite într-un strat de ciocolată
dulce, dulce și puțin amăruie.

De-ai ști prin câte trec
când simt furnicături în palmă
și în picioare,
cum mă agit și mă agit
și râd atât de tare
că râde tot cu mine
și e totul o singură culoare.

Frumos îți stă cu zâmbetul
pe buze,
frumos îmi şade mie cu el pe frunte
și ție cu al meu pe gene.

De-ar ști Eminescu
că al lui Luceafăr
e îmbătrânit și putred,
că din el se nasc atâtea stele,
luceferi și lucefere,
se nasc simpatii și confuzii,
iubiri și rupturi,
ne naștem amândoi.

Interbelic

A fost la un concert de jazz,
cum ar putea să uite?
Era o vară aşa toridă, mult prea fierbinte,
pleca mereu în orice seară
exact când soarele era-n amurg,
acelaşi loc, pe aceeaşi stradă
într-un local obscur şi rece
pălit puţin de luna caldă.
Aceeaşi masă, lângă pian
acelaşi scaun mic şi vechi
cu un pahar de vin în faţă şi
cu o sticlă la cherem
şi pe fundal un sunet cald, duios şi ritmic
un jazz fierbinte, inovator
cânta pianul în glas de noapte
strângea acorduri în semiumbră,
iar el sorbea puţin din vinul dulce,
trăgea din fumul din scrumieră;
şi-o ambienţă psihedelică
cu vapori ce-ngheaţă creierul,
vedea cum mişcă din călcâie
domnii, pe ritm, cu pălării
duduile cu rochii simple, scurte,
cu gambe pline la vedere
chicoteau în jurul lui,
i se aruncau fermecătoare femei
cu chipuri de copile,
zulufi rebeli din pălărie
ieşeau fără regret.
În braţe îşi ţinea pentr-o secundă
femeia ce-o visa mereu,
o revedea în buze roşii,
în ten pudrat cu pudră fină,
în chihlimbarul viu din ochi,
în mîinile subţiri şi lungi,
în talia delicată
sub un material de vară.
Era a lui şi o avea, atunci, acolo
secunde adunate şi doar atât,
dar nu îi regăsea parfumul
mirosul ei de femeie în interbelic,
chipul ei la fiecare masă,
picioarele ei , mereu un alt dans
parfumul ei nu-i nicăieri.
S-a ridicat, se clătina şi a plecat
iar ea din beznă îl urmărea...

Ritm pulsând

Mi-am prins pulsul între două degete
îl țin ca pe un fir de păr
dar îmi e teamă,
mi-e teamă că vântul mi-l poate lua,
poate îmi zboară vena cu totul și
rămân goală pe interior,
piele care să șteargă suprafața osoasă,
non-culoare, transparenţă ușor banală,
în soare sa se vadă toată inexistenţa absurdă din fiecare,
mi-e teamă,
mă tem că atunci când va ploua
îmi va lustrui pielea
şi nu va mai rămâne nimic
şi fără vene, fără piele
voi fi doar un ADN,
un cromozom năuc, solitar într-o baie de fluide incolore.
Ce uşor pulsează, se zbate parcă să respire
să scape din a mea strânsoare grijulie
uşor cutremur ce rasună în ochi,
în buze, în tâmplele tinere, netede şi fără riduri,
în care s-au strâns aşa multe amintiri.
Îmi las epiderma să răsufle,
nu îi place când o ştrangulez şi
am s-o las să fie atinsă
doar de o respiraţie sacadată
a celulelor prinse într-o ambuscadă.
Ce bine că e pulsul care-mi aparţine
şi ştiu că e al meu căci
la fiecare secundă se simte o tresărire
uşoara, plăpânda, naturală din fire
îmi dă o senzaţie că sunt la un pas de nemurire,
o resuscitare constantă şi nesfârşită.