Îşi poartă rochia sfâşiată cu stil
şi resemnare
iar pasul uşor pe plajă
îl aşează,
picioarele-i sunt goale, pe pietre,
amorţită,
în nări miros de sare
şi iz de libertate.
La răsărit aşteaptă
vaporul ce nu vine
iar farul din departare,
lumina stinsă
o ţine.
O scoică rătăcită,
în palmă strâns
respiră
e spartă şi secretul
nu cred că îl mai ştie.
În mâna dreaptă
clepsidra îşi poartă timpul
captiv în neştiinţă,
căci la orizont
lumina
nu pare să se aprindă.
EA nu-i decât o urmă
o briză pe nisip,
cu genele îşi şterge
paşii-ngropaţi
în vis,
îşi lapădă şi rochia,
dans graţios pe stânci,
o primă piruetă,
un ultim salt pe veci.
No comments:
Post a Comment