Tic-tac

Cum ar fi sa traiesti intr-o lume in care tot ceea ce ai cunoscut sa se schimbe instantaneu si sa te surprinda ceva nou si efervescent departe de linia geamandurii, sa realizezi ca nu mai stii sa inoti desi acest lucru nu se uita? Cum ar fi ca o campie sa se trezeasca intr-o dimineata in bataia soarelui si sa isi dea seama ca toate florile, iarba si copacii au disparut, desi ea era vesnic vie, colorata si foarte incarcata de verdeata? Cum ar fi ca maine sa ne trezim ca Pamantul nu se mai invarte in jurul Soarelui, ca totul a stagnat, ca ceasul nu mai ticaie, picioarele nu mai merg, ochii nu se mai misca, iar inima nu mai bate, desi omenirea nu a cunoscut niciodata acest sentiment de amorteala infinita, iar Pamantul nu a cunosct alta miscare decat cea in jurul Soarelui? Oare aceste ganduri nu sunt un semn ca noi ne schimbam fie ca vrem fie ca nu? Eu inca vreau ca ochii mei sa se miste si sa admire frumusetea ascunsa in faldurile lumii, inca vreau ca ei sa contemple cerul galben la rasarit, albastru la amiaza si rosu la asfintit. Inima mea inca vrea sa simta fiecare trepidatie a Pamantului, fiecare miscare a acestuia atunci cand nu-i convine ceva anume, iar adrenalina sa fie mereu cea care imi dreneaza corpul de fiecare data cand e in suferinta. Incerc mereu sa impac noutatea cu ceea ce cunosc deja, sa mentin un echilibru asa cum lumea isi are echilibrul ei, asa cum campia nu ar mai fi campie fara splendorile ei, iar albia raului nu s-ar mai numi asa daca nu ar fi raul care sa coboare din inima muntilor si sa isi daruiasca macar o parte din lichidul vietii.

As vrea in continuare ca ceasul meu sa ma ingrozeasca in fiecare noapte cu ticaitul lui exasperant,

asa as stii ca nimic nu s-a schimbat,

ca Pamantul inca se misca

iar eu pot sa dorm linsitita

in patul meu cald chiar daca ceasul e exasperant.:))