Cooking life

Te-ai intrebat vreodata cat de mult te poate schimba o carte citita sau un film vazut?? Ce influenta uimitoare are asupra ta un film bun, o carte excelenta?Eu am facut asta. Si este absolut grozav cand realizezi cate idei iti pot veni, si evident cat de mult te poti inspira din ceea ce vezi si ce citesti astfel incat sa arunci un praf de sare si piper in viata ta.:) Mereu am sentimentul asta. Si mereu este placut.Nu ma dezamageste niciodata.O prietena mi-a spus ca ma uit prea mult la filme si ca devin ba emotiva ba irascibila.Dar nu despre asta e vorba?De fapt asta e viata.Un pic de suspans, un pic de condiment, un sarut repezit, niste cuvinte aruncate la nervi si totul se reduce la un sentiment ramificat, doar unul. Cand impingi un domino automat cad si celelalte, actiune-reactiune(nu?), asa e si cu doi oameni care se cearta,un repros duce la mai multe, o cearta duce la alte certuri si uite asa se dezvolta lumea.In felul asta isi bate joc timpul de noi si ne trezim undeva pe la 70 ani cu albumul in fata gol, cu rafturi goale, fara carti, cu praful pus pe televizor si cu niste resturi de mancare atarnand prin frigider. Asta nu e pe lista mea de "Must do until 30 " :)), de aceea mereu caut sa improvizez, sa imbunatatesc cumva orele petrecute in fata calculatorului, orele la cursuri care se scurg atat de greu si spre surprinderea mea sunt extrem de anoste.Poate sunt superficiala, dar ma simt bine in pielea mea, asa cum sunt.DA.Sau poate azi am o stare de spirit mai buna.Ma gandesc sa scot din vocabular cuvintele "nu stiu", spun prea des asta si las multa lume in dubiu:"Oare ce a vrut sa spuna?".Hahaha, adevarat.Ma intorc la filmul meu"Julie&Julia" si la cartea mea scrisa de faimosul arheolog Andre Parott. Nighty night.Pupici.
P.S. Oare trebuia sa scriu mai multe metafore? Hmm...maybe next time.

Sob o sol

Desertul e teatrul meu, unde sunt protagonista, unde soarele e regizorul, nisipul e grupul figurantilor, care vin si pleaca, vantul e de fiecare data o alta piesa, alt scenariu, alta intriga, alta poveste, pietrele reprezinta decorul, nimic nu e pentru totdeauna, nimic nu rezista mult, totul se schimba. Totusi soarele ma arde, am de fiecare data alt rol, din ce in ce mai complicat de jucat, de trait.Si ziua tine mult, luna nu imi da liber prea repede, ma tine in suspans, in asteptare si ma doare.
Sunt ca o piesa dintr-un puzzle si par a ma potrivi in fiecare puzzle intalnit in cale, dar cu cat ma apropii mai mult cu atat marginile mele se deformeaza si nu mai apartin niciunuia si ma doare.
Si am un voal pe ochi care ma protejeaza, dar e atat de firav, fin si subtire, o putere infima in fata vantului si nu stiu daca e noroc sau dezastru atunci cand ma izbeste din fata, cand simt adierea rece pe obraz.
Sunt urmarita, sunt marioneta soarelui, pe teatrul desertului, iar vantul trage sforile.

Sand in my shoes, footsteps on snow

Sunt o frunză. Sunt purtată de vânt şi ploaie;

Soare nu mai e, sunt doar nişte noroaie

Şi vine frigul şi zăpada şi gerul.

Încercat-am să mă ascund printre fulare,

Iarna vreau să dau spre vindecare

Sufletul uitat de vreme şi de candoare

Să-mi închiriez viaţa, să-mi prind tinereţea într-o culoare,

Să păstrez albastrul din ochi şi roşul din buze.

Sunt mică într-o lume şi mai mică

Şi mi-e frig şi teamă

Spaimă,

Confuză şi bulversată, departe de casă.

Şi simt

Cum trece totul fără să trăiesc,

Fără să zâmbesc.

Amorţesc şi mă trezesc

Undeva unde nu aparţin.

E iarnă şi-mi place zăpada,

Atât de albă şi pură

Efemeră şi ma lasă cu o arsură.

Am tot ce vreau şi-mi lipseşte ceva.

Banal vocabular.

Fără neologisme, fără arhaisme.

Cine sunt şi ce caut?

Sunt o frunză, plutesc în amintirea oricui

Suflet capturat într-o clepsidră,

Corp prins între o vara aridă

Şi o toamnă febrilă.

Şi tremur.

Mi-e dor de nisip şi mare,

De căldura şi de soare,

De un pământ al meu

Pe care să alerg liberă,

De un cal sălbatic şi uriaş,

De un câine neastâmpărat.

Să locuiesc într-o casă cu şemineu

Aş vrea.

Să îmbrăţişez un brad verde şi proaspăt

Să-mi miroasă hainele veşnic a turtă dulce

Să am zăpadă în păr, să nu se topească în veci.

Să privesc luna şi stele

Atât de aproape, să le simt, să le ascult,

Să mă orbească,

Să alunec pe topoganul vântului ursuz.

Vreau să uit si să-mi aduc aminte.

Sunt o frunză împietrită.

Dead end

Blank page.That's all I've got.No ideas, no inspiration, I'm oblivious, I can't remember small things, but I can't seem to forget things I want to forget.Darn memory. When I need it, it can't help me, like now. I'm like an open book with no words in it. Not a single letter written on those white pages. Nothing.Or maybe anything.I just realized I'm boring and bored with my life, yeah, just another useless trashy girl. But I'm not like that. I want so badly to be different, to step up, to make a difference. I want happiness, love, desire, health, love, desire, friendship, oh what the hell, I want some money. Useless brain.

Tic-tac

Cum ar fi sa traiesti intr-o lume in care tot ceea ce ai cunoscut sa se schimbe instantaneu si sa te surprinda ceva nou si efervescent departe de linia geamandurii, sa realizezi ca nu mai stii sa inoti desi acest lucru nu se uita? Cum ar fi ca o campie sa se trezeasca intr-o dimineata in bataia soarelui si sa isi dea seama ca toate florile, iarba si copacii au disparut, desi ea era vesnic vie, colorata si foarte incarcata de verdeata? Cum ar fi ca maine sa ne trezim ca Pamantul nu se mai invarte in jurul Soarelui, ca totul a stagnat, ca ceasul nu mai ticaie, picioarele nu mai merg, ochii nu se mai misca, iar inima nu mai bate, desi omenirea nu a cunoscut niciodata acest sentiment de amorteala infinita, iar Pamantul nu a cunosct alta miscare decat cea in jurul Soarelui? Oare aceste ganduri nu sunt un semn ca noi ne schimbam fie ca vrem fie ca nu? Eu inca vreau ca ochii mei sa se miste si sa admire frumusetea ascunsa in faldurile lumii, inca vreau ca ei sa contemple cerul galben la rasarit, albastru la amiaza si rosu la asfintit. Inima mea inca vrea sa simta fiecare trepidatie a Pamantului, fiecare miscare a acestuia atunci cand nu-i convine ceva anume, iar adrenalina sa fie mereu cea care imi dreneaza corpul de fiecare data cand e in suferinta. Incerc mereu sa impac noutatea cu ceea ce cunosc deja, sa mentin un echilibru asa cum lumea isi are echilibrul ei, asa cum campia nu ar mai fi campie fara splendorile ei, iar albia raului nu s-ar mai numi asa daca nu ar fi raul care sa coboare din inima muntilor si sa isi daruiasca macar o parte din lichidul vietii.

As vrea in continuare ca ceasul meu sa ma ingrozeasca in fiecare noapte cu ticaitul lui exasperant,

asa as stii ca nimic nu s-a schimbat,

ca Pamantul inca se misca

iar eu pot sa dorm linsitita

in patul meu cald chiar daca ceasul e exasperant.:))

Un critic

Inceputul e dureros, dar ce doare si mai tare este atunci cand nu devine mai bine, cand stagneaza totul si nu iese nimic nou. Atunci incepi sa te enervezi si sa iti spui daca ceea ce faci e ceea ce ar trebui sa faci si daca nu ar fi mai bine sa te opresti, dar nu, tu continui sa mergi tot inainte crezand ca odata si odata vei reusi. Stii ca te amagesti singur , dar nu vrei sa renunti, caci simti ceva acolo, pe dinauntru care te macina, te mananca. Asta simt eu atunci cand scriu. Stilul meu nu e definit si uneori ma intreb daca ar mai trebui sa continui sa scriu in ideea ca voi deveni, poate, mai buna. Totusi nimeni nu imi garanteaza asta, teoretic numai eu ar trebui sa stiu, dar nu stiu si asta ma seaca caci vreau sa scriu mai bine, sa ma exprim mai bine, iar cand ideile imi vin atat de greu furia ma orbeste si las totul deoparte. Nu am pe cine sa dau vina ca m-a invatat prost, caci scrisul nu se invata, scrisul se simte, il simti cum se scurge din tine prin mana ta si cum aluneca pe foaie, se traieste apoi il dai mai departe. Sunt foarte constienta ca am de lucrat, ca trebuie sa privesc in ansamblu. Eu nu stiu sa comunic cu cititorul si asta e vina mea. Imi vine greu sa ma exprim pe intelesul tuturor, caci de multe ori traiesc in lumea creata de mine, unde totul e invers iar atunci cand decid sa public ceea ce scriu, imi dau seama ca lumea nu intelege ce scriu si realizez ca nu stiu pentru cine scriu.Off,, mi-au pierit ideile, nu e prima oara si iar am un moment de furie.

Sunrise and wild horses

Undeva la capatul lumii, departe in fantezie, acolo unde ratiunea nu are de ce sa se opreasca din calatoria sa, ascuns in stralucirea unui soare mirobolant, care se daruieste lumii intregi si totusi inca mai pastreaza un aer de mister, un biet suflet neprihanit abia acum afla ce e viata. Iarba atat de verde si proaspata, mirosul atat de puternic ca dupa o zi de ploaie, spicele de grau ce arunca un zambet larg catre soare, un zambet ce se raspandeste in zare, totul se intinde la picioarele lui.

Ma las purtata de vantul dinspre vest, adulmecand un miros venit din departare, mirosul libertatii purtat calare de acel suflet pur si ascuns, care mi se dezvaluie treptat, cu pasi mici, neincrezatori. Imi indrept privirea spre acel rasarit de la orizont, descopar cum creste o lumina peste mainile mele si peste iarba proaspat cosita.

O farama de speranta se naste odata cu nasterea unei noi zile, departe la orizont. E aproape palpabila, o simt ca ma inconjoara, dar parca imi scapa printre degete. Niciodata nu raman cu intregul, ci doar cu resturi sfasietoare, cu acelasi praf cu care ramai dupa ce-ti aluneca nisipul. Raman cu teama de un nou inceput, cu inselaciunea zilei ce va urma, cu amintirea celor trecute, cu soapte purtate de vant si freamatul codrului strapuns de lumina.

Si totusi optimismul se incapataneaza si imi invadeaza trupul, mintea, inima, lasandu-ma usor ametita in urma izbiturii, presarandu-mi speranta pe pleoape, ma invaluie cu mireasma unui nou inceput si cu simturi noi, abia dezvoltate. Ma redescopar , asa cum nu am mai fost niciodata, intensa, profunda, cu caldura in suflet si iubire de impartasit.

Let's get rich and build a house on the mountains making everybody look like ants

Azi am plecat din Bucuresti, fericita ca scap de mizerie, aer poluat si masini cu caru'. Am petrecut o zi frumoasa in inima muntilor, adapostita de culmile maiestuoase si de serpentinele ametitoare si am respirat un aer atat de curat incat mi s-a facut rau. Poate ca a fost momentul in care si-a dat seama si corpul meu, nu numai mintea , ca respira un aer curat si l-a dat afara pe cel murdar.
Ma imaginam la propria mea ferma situata undeva in afara Romaniei, cu hectare intinse de iarba proaspat cosita si miros de porumb fiert si cas afumat dand navala peste dealuri.Si totusi la intoarcere, amortita pe locul din dreapta al masinii, dupa ce mi-am ridicat privirile curioase din intamplarile Femeii Sfasiate, am redescoperit admiratia de altadata pentru Bucuresti in luminile sale izbitoare care se observa de la kilometri distanta.Mi-am dat seama ca aici e acasa cu bune si cu rele, aici ma simt in siguranta, acoperita de zgarie-norii din jurul meu si de mallurile scumpe.Am spus de atatea ori ca as pleca din Romania, sa scap de ignoranta atat de apasatoare a celor din jur, dar unde m-as duce? Poate ca as pleca daca as gasi curajul si totusi, oare ce las in urma?

Nights in Havana

Ador ploaia mai ales cand o simt cum se prelinge pe pleoape, pe obraji, pe buze, pe par, o ador atunci cand sunt in aer liber la un concert iar totul in jurul meu e fum si praf si tot ce aud sunt numai tipete si fluieraturi. Este momentul in care simt intr-adevar ca traiesc, ca gust din micile placeri ale vietii. Iubesc si mai mult ploaia cand este acompaniata de o melodie salsa iar picioarele deja nu ma mai asculta.Fiecare lucru, obiect, actiune are melodia ei, un sunet care defineste, acel ceva care iti ramane blocat in cap pentru mult timp si care rasuna mereu, care te face sa tresari la fiecare pas.

Bucuriile mici lumineaza viata

Fie ca este melodia de la radio care ne face sa cantam, fie ca este un copil care rade si ne aduce zambetul inapoi, fie ca este o poza pe care o facem bunicilor nostri care au ramas cu aceeasi iubire in ochi sau marea care se zbate de fiecare data cand o vedem si poti sa juri ca rade, fiecare lucru in parte care trezeste zambetul uitat undeva in coltul gurii reprezinta un pas spre fericirea eterna, a sufletului amortit de suferinta si inghetat de durere. E ca si cum ai manca o inghetata de capsune cu sirop de ciocolata iar papilele gustative sunt usor gadilate de tremurul aromelor ce se impreuneaza in gura, in acel moment simti cum stomacul tau se bucura si simte o placere atat epica cat si fiziologica.
Este absolut normal sa radem, sa ne simtim bine, sa nu uitam amintirile care ne-au facut odata sa ne pierdem capul. Ar trebui sa traim clipa ca si cum ar fi ultima, sa facem ceea ce ne dorim de atata timp, sa ne lasam condusi de un impuls, sa ne aruncam cu capul inainte spre o fericire mirobolanta si profunda, sa simtim cum ne invadeaza sufletul, sa nu ezitam sa zambim, sa gandim, sa traim.Cine stie ce o sa se intample maine, ce poate interveni. Sa nu ne facem planuri caci nu se stie daca reusim sa ne tinem de ele. Sa actionam pe moment, sa adaugam un strop de gandire si unul de nebunie, sa le amestecam si sa iasa adrenalina care curge prin vene, care ne pune pe picioare, sa o lasam sa ne conduca la deal si la vale, sa ii acordam timp sa ne invete.