Memoriile unui balon-episodul 2

Yana statea pe o patura, intinsa, uitandu-se la norii care capatau forme ciudate. In ziua aceea era mai innorat ca deobicei. Soarele refuza sa mai iasa de dupa nori. Parca ii era frica. In zare, fulgerele nelinisteau pamantul. Tunetele erau mai puternice ca oricand. Yana era speriata. Si-a luat balonul in brate, stia ca avea sa se intample ceva rau. Ma tinea strans, foarte strans. Vantul incepea sa sufle. Se facuse frig. Prietenei mele ii era frig, tremura toata. Ploaia incepea si ea sa isi faca simtita prezenta. Vantul incepea sa sufle cu putere. Yana nu stia in ce parte sa alerge. Era buimaca, se ratacea pe camp. Nu era niciun copac, numai iarba si flori. Cerul era furios, intunecat, ii interzicea soarelui sa iasa. Vantul era un dusman pentru mine. Imi era si mie teama insa ii spuneam Yanei ca totul o sa fie bine. Dar ma temeam. Nu atat pentru viata mea de balon cat pentru a ei. Nu voiam sa pateasca ceva, nu voiam sa patesc eu ceva, stiam cat insemn pentru ea si nu voiam sa sufere. Alerga speriata pe camp, nu mai gasea drumul spre casa. Vantul era din ce in ce mai puternic.Dintr-o data am simtit ca stransoarea fetei slabeste. Nu stiam de ce. Alunecam din bratele ei, vantul se lupta cu Yana sa ma faca pierdut. O sa spun pe scurt ce a urmat. Acel spirit rau a reusit sa ma desparta de Yana. M-a luat din bratele ei. Nu ma mai tinea nimic, eram purtat de vant sus spre cer. Abia reuseam sa ii disting chipul printre picaturile de ploaie. O auzeam tipand dupa mine, spunandu-mi sa ma intorc, alerga dupa mine, incerca sa ma prinda, dar fara izbanda. Eram departe, deasupra norilor, nu puteam sa mai vad nimic. Imi era frig, ploaia ma lovea din toate partile. Nu stiu cat timp am zburat. Simteam cum vantul ma duce departe , foarte departe. Ce avea sa se intample cu Yana? Nu puteam sti. Destinele noastre s-au despartit. Cine stie pe unde eram acum.Inca era furtuna. As fi vrut sa ma sparg atunci, sa nu mai sufar, sa nu ma mai gandesc la cum se va descurca Yana fara mine.
Dupa o lunga calatorie se pare ca totul ajunge la un sfarsit. Vantul a incetat sa mai bata, adierea era cea care ma purta in continuare in alta lume. Coboram printre nori si am reusit sa vad un oras mare si frumos, o priveliste minunata. Cred ca l-am mai vazut undeva, intr-o carte de-a Yanei sau poate in poze. Am vazut turnul Eiffel, da, nu m-am inselat, era Parisul, orasul iubirii. Eram departe de casa, departe de Marseille, orasul meu si al Yanei, orasul-port cu minunatele plaje si placuta briza. Am fost deasupra lumii, ma plimbam necontenit prin vazduh.Eram surprins de ceea ce vedeam. Oamenii grabiti ma speriau, copiii erau galagiosi si neastamparati. Eram deasupra blocurilor si caselor vechi in stil parizian. Am recunoscut Champs-Elysees cu Arcul sau de Triumf si prea bine cunoscutele cafenelele de lux. Nu tarziu am zarit si Catedrala Notre-Dame, o fascinanta capodopera in stil gotic. Eram deasupra ei si o priveam inmarmurit. Nu credeam ca o sa apuc si ziua cand o sa vad Parisul cu toate minunile sale. Imi era dor de Yana, au trecut doua saptamani de cand furtuna m-a luat de langa ea. Doua saptamani, mi se pare asa mult. Sper numai ca in scurt timp sa ma pot intoarce la ea. E un drum atat de lung pana in Marseille si eram atat de obosit. M-am ascuns pe o straduta mica si ingusta, foarte intunecata unde nu riscam sa fiu vazut. Ziua urmatoare aveam sa colind iar orasul, sa ma bucur intr-o oarecare masura de el, sa am ce sa ii povestesc Yanei.

Memoriile unui balon episodul 1

Asta e o mica poveste pe care am scris-o acum ceva timp.Sper sa va placa.Am facut-o pe episoade pentru ca e destul de maricica.:D Astept pareri.Daca va place postez si celelalte episoade.

M-am nascut de ziua ei, a Yanei Monroe.Ea implinea 10 ani, eu eram pe punctul de a capata o forma, o culoare, un aspect. Am reusit sa imi deschid ochii albastri si am putut sa o vad pe Yana. Era o fetita cu parul negru si ochii mari si stralucitori, cu un zambet inocent si o privire gingasa. M-am indragostit imediat. Eram ascuns dupa un copac. Mi-am vazut fratii, mici si ei, unii galbeni, atii rosi, putini erau albi. Unii pluteau prin gradina, altii erau joaca unor copii. Un clovn imi tortura un var. Spre distractia unor copii, fratele meu alb capata forme neobisnuite in mana clovnului.Ba era un caine, ba un ponei.Eu stateam ascuns, nu voiam sa fiu si eu torturat. Toti invitatii Yanei se jucau cu cate un balon, cu cate o ruda de-a mea. Eu eram singur si trist. Yana era si ea singura si trista. Statea la masa cu capul plecat.Am inceput sa plutesc catre ea.Lumea era prea agitata ca sa ma observe.Ce bine! Yana m-a vazut.Eram mic si timid, dar aveam zambetul pe buze. Obrajii fetitei erau umezi si rosii din cauza lacrimilor. M-a luat in brate si ma tinea strans.Credeam ca ma voi sparge, dar spre uimirea mea am realizat ca sunt mai rezistent decat par. Eram incantat. Mi-am dat seama ca voi fi cel mai bun prieten al Yanei.Nici acum nu am uitat care au fost primele cuvinte pe care mi le-a adresat. Cu o voce tremurata mi-a spus:”Esti altfel decat ceilalti.” De atunci am devenit cei mai buni prieteni. Eram nedespartiti.Oriunde se ducea, mergeam si eu cu ea. Cand era trista o inveseleam. Capatam diferite forme, faceam orice numai ca sa fie fericita.
Cresteam pe zi ce trecea, culoarea mea devenea din ce in ce mai intensa. La fel crestea si Yana.Acum avea 12 ani, insa tot un copil mic si inocent era. Iubea papusile din portelan la fel ca prima oara. Adora sa se joace afara in soare, in nisip, ii placea sa faca castele, sa mearga pe plaja. Ne jucam impreuna mereu, eram nedespartiti. Dragostea mea pentru ea crestea din ce in ce mai mult. Ma lua mereu in brate iar eu rezistam stransorii ei puternice. Imi placea sa stau pe plaja cu ea , plutind langa ea, privind soarele care se reflecta in mine. Eram fericit.Am fost fericit pana cand s-a intamplat inevitabilul.
Intr-o dimineata obisnuita, ca oricare alta, Yana imi surade gingas de sub patura.Se ridica din pat, se duce la baie, isi imbraca rochia alba cu flori, isi ia sandalele cu fundite si coboara la bucatarie pentru un mic dejun.Eu eram in spatele ei. Eu nu aveam nevoie de mancare, doar eram un balon. Hrana mea era iubirea Yanei. Planul pentru ziua de azi era deja stabilit. Familia Monroe urma sa mearga la tara. Aveam sa ma joc cu Yana pe pajistile intinse si verzi, sa plutesc alaturi de fluturi. Eram asa incantat. Familia Yanei ma adora. Eram de 2 ani in familie. Toti ma stiau si ma placeau. Eram special.
Prietena mea isi face bagajul. Incepe sa imi povesteasca despre ultima ei aventura acolo, la tara. Abia asteptam sa ajung si eu, sa vad cum e. Poate ca acolo norii sunt altfel, e lumea mai mare, as fi avut loc mai mult . de data asta eu si Yana vom avea aventura noastra. Eram extaziat. Pluteam vesel prin camera, ma gandeam cat de bine o sa ne simtim.
Pe bancheta din spate a masinii, eu stateam si ma uitam pe geam, Yana dormea langa mine. Era un drum lung, dar foarte placut, Vedeam pasarile zburand, norii ma salutau si ei, se plimbau pe cerul albastru. Soarele era ascuns in spatele lor, se mai vedeau cateva raze timide. Timpul trecea repede cand te simteai bine.

Am coborat din masina pe o alta lume. Vedeam numai verdeata, simteam aerul cald si fermecator. Yana ma tinea strans. II era teama sa ma piarda. II era teama ca peisajul minunat avea sa ma fure, sa ma duca departe. Cat de mult se insela.Oricat de incantator ar fi fost totul, nu o puteam parasi. In toti acesti ani m-am dovedit a fi mai puternic decat oricine. Puteam sa indur multe, numai pentru ea.

Si totusi nu e nimic...part 2

Sunt unele zile cand ma gandesc foarte mult la ceea ce ma face fericita.Apoi ma gandesc ca sunt unii oameni care nu au la ce se gandi caci nu au cunoscut niciodata fericirea.Atat de amara le este viata incat singurul lucru la care se gandesc este ce vor manca a doua zi sau unde vor dormi dupa ce vor fi din nou alungati din scara blocului.

Sunt multe lucruri care m-ar face fericita si ma gandesc cu groaza ca multe dintre ele nu o sa se intample.Imi place sa visez, sa imi imaginez cum ar fi fost viata mea daca faceam alte alegeri, dar nu cred ca despre asta e vorba atunci cand spui ca iti traiesti viata.Cred ca singurul lucru pe care nu trebuie sa il facem este sa regretam ceva ce am facut caci la urma urmei invatam din greseli.Multi zic asta insa putini sunt cei care cred.Si totusi hai sa zambim mai mult, hai sa ii facem fericiti si pe cei din jurul nostru.Rasul e sanatos deci hai sa radem mai mult.Ochii ni se lumineaza cand zambim, inima pompeaza mai mult sange in organism si astfel simtim ca traim.

Trebuie sa invatam cum sa ne ridicam atunci cand cadem, sa stim cum sa iertam atunci cand cineva ne greseste, sa stim cum sa cerem iertare atunci cand gresim, sa stim cum...sa ne aducem aminte.

Hai sa pastram in noi amintirea si sa dam afara un zambet si o imbratisare caci nu e nimic care sa ne poata opri din zambit :)

Si totusi nu e nimic...part 1

Mereu m-am intrebat ce ii face pe oameni fericiti.De ce se bucura oare in fiecare zi.Un copil se bucura pentru o noua jucarie, un elev pentru o nota mare, un politist ca si-a cumparat o gogoasa, un medic ca a salvat o viata,o mama pentru ca nascut, un tata pentru ca e baiat, un sef pentru ca a facut bani cu noua firma, o femeie de serviciu pentru ca nu e murdara baia, o profesoara de fizica cand mai da un 3 si asa mai departe.Oare toti se bucura pentru lucrurile astea marunte sau se prefac?


Unii se bucura pentru o simpla atingere, altii pentru ca vad marea si simt nisipul.Sau cand citesc o gluma buna in ziarul de dimineata, cand se duc la munca, dar aia nu e bucurie, aia e mai degraba o satisfacere a nevoii in acel moment.sa fim seriosi...cum ar fi sa ne trezim in fiecare dimineata cu o noua dorinta de a vedea glumele din ziar sau de a citi noua stire si sa credem ca asta ne face fericiti?Cred ca cel mai bine am ne-am bucura pentru lucrurile intr-adevar mari si semnificative, iar pentru cele marunte sa fim multumiti.
Asta e doar prima parte a ceea ce am vrut sa spun aici.Nu ma face fericita faptul ca am scris asta dar macar imi da o satisfactie...pe moment.To be continued.

Let's be friends

Mi-e destul de greu sa imi gasesc cuvintele.Scrisul pentru mine inseamna poate prea mult si cred ca de aceea nu vreau sa il prezint lumii intregi.Multi nu vor intelege ce vreau sa spun prin cuvintele mele, pe unele le aleg cu multa grija pe altele le trec pe foaie cu o usurinta coplesitoare.Stiu doar ca mereu scriu ceea ce simt.Nu m-am ferit niciodata sa spun ce am pe suflet.Am stiut cand sa pastrez pentru mine si cand sa dezvalui.Insa atunci cand am incurcat borcanele am platit.Am facut multe greseli, dar hey cine nu face?Tocmai asta ne face oameni.Pagina asta este dedicata prietenelor mele care din pacate nu vad totul cum vad eu.Nu dau nume pentru ca sunt sigur ca se stiu.Imi pare rau doar ca nu pot rezolva totul singura.Trebuie sa recunosc ca am nevoie de ajutor.Mi s-a spus sa renunt, sa nu ma bag in anumite treburi.Poate ca asta am facut, dar indirect trebuie sa ma implic.Simt ca daca nu fac ceva totul o sa se complice si mai mult.Si totusi de ce sa nu fac?La urma urmei ce mai pot pierde?Cu totii avem prieteni, dar numai unii dintre ei stiu sa asculte, sa inteleaga, sa ierte.Altii, nu vad prietenia ca pe ceva important.Si totusi sa ne gandim un pic.Ce am face daca nu am avea prieteni?Sau cum am putea sa alegem pe altcineva in locul prietenilor nostri?Cum putem sa avem inima atat de inghetata incat sa nu ne pese de cel de langa noi?Nu stiu de ce vorbesc la general pentru ca la urma urmei e vorba de mine.Atunci cand incerc sa vorbesc nu ma asculta nimeni, toti stiu ce e mai bine pentru ei.Oare?

Nu vreau sa imi pierd prietenii, dar simt ca ii scap printre degete.Se pierd undeva departe de mine.Mi-e prea greu sa ajung la ei, mai ales ca se indeparteaza de mine.Suntem un grup de cinci fete.Au existat certuri si dispute, dar mereu s-au rezolvat.Insa de data asta mi-e teama ca nu o sa se mai rezolve.Si totusi sunt optimista si sper.Nu ne cunoastem de foarte mult timp, dar nici nu am avut nevoie.Ne-am imprietenit toate pentru ca am avut ceva in comun si pentru ca ne place viata, ne place sa radem, de noi , de altii, nu ne putem abtine. Faceti cunostinta cu magnificele mele:

The Smart Pants, este, dupa cum i-am ales si numele super desteapta.Ne mai tachinam din cand in cand pentru ca sunt anumite diferente intre noi, dar ne intelegem foarte bine.E mai realista, eu sunt o umanista din nastere.Daca imi mai ies din fire sau fac nazuri de copil ma cearta parca ar fi mama.:)) e destul de amuzant si pentru asta o iubesc. Alta prietena, The Funny Actress rade mereu de mine, face glume cu mine, eu sunt peste tot, exist pe peretii bailor de pe motoare, pe peretii liceului, all around the world.Suntem prietene de 7 ani almost 8.Inca nu m-am saturat de ea si sper ca nici ea de mine.Si intre noi au existat dispute dar s-au rezolvat.Uneori e cam incapatanata dar nu isi face din asta un obicei.Ma lasa mereu sa dorm la ea, de fapt pe balconul ei.Aaa si mereu ii spal farfuriile si ii fac curat in casa.Parintii ei voiau sa ma infieze :)) sau ceva de genul:)) Oricum imi place sa cred ca sunt de a casei.O iubesc oricum ar fi ea. The Curly hard-to-get friend e aceeasi zodie ca mine insa suntem destul de diferite.Obisnuieste sa tina lumea la distanta, face pe indiferenta, dar nu e chiar asa.Eu cred ca stie ca noi toate o iubim, dar dintr-un anume motiv nu vrea sa se deschida pentru noi.Sunt sigura ca ne iubeste si o arata in felul ei.Mi-a daruit multe lucruri pe care le pretuiesc. Inca un prieten fara de care nu as rade de cutremur si de strazi.E unica prin felul ei de a fi, toate sunt unice.Are un nume simplist si foarte potrivit The Wacky Brainiac.Stie ca e desteapta dar nu vrea sa inteleaga asta.De fapt, toate sunt destepte si foarte modeste, ok toate in fara de mine.Eu nu sunt asa desteapta , i do ok but, there is always room for improvement right?Last but not least there is me The Kids Lover, cea care nu vrea sa renunte, cu inima aproape sfasiata.Sunt blonda grupului, femeia tuturor, sau cel putin asta eram in urma cu ceva timp.Inca sper la ceva mai bun.Ma enervez repede, dar imi trece si iert usor.Eu sunt cea care o arde prin carti si prin jurnale.Cand nu imi place ceva, spun.Asa am fost mereu si cred ca asa voi ramane.

Toate sunt speciale si unice.Le iubesc pentru ceea ce sunt.Nu le-as schimba pentru ca daca as face asta ele nu ar mai fi cine sunt si ar fi pacat.Sper ca o sa citeasca aceasta pagina caci le este dedicata si sper sa nu ma judece pentru ca am indraznit sa scriu despre ele.Cat despre anumite neintelegeri dintre noi, eu sper sa se rezolve.Caci pana sa le intalnesc pe ele eram pesimista, nu vedeam decat in spate si sufeream pentru orice.Acum privesc viata inainte, cu mult optimist si asta le datorez lor.Au fost acolo pentru mine si le multumesc.

Sper ca atunci cand cititi asta(daca o sa cititi) sa nu ma intelegeti gresit.Vreau doar sa analizati tot ceea ce s-a intamplat in ultimul timp si sa aveti puterea de a trece peste tot.Nu conteaza de cat timp am fost prietene.Mi-e dor de cvintetul nebunelor, mi-e dor de voi.Vreau sa plecam la mare toate, sa ne distram si sa uitam de toate.Va iubesc, sper ca stiti asta.