Poemul care nu zâmbeşte

Ochi de gheaţă şi săruturi fierbinţi,
cuvinte aruncate la întâmplare, culese de pe stradă
la o oarecare intersectie, unde semaforul nu merge,
acolo te-ai aplecat să aduni literă cu literă,
semn cu semn şi virgulă cu virgulă,
le-ai pus într-un plic amărât, expirat,
pe care nici măcar poştaşul nu îl atinge
şi ai apelat la vânt, presupun, să mi-l aducă.

Plicul nu a ajuns niciodată la mine,
s-a pierdut undeva printre norii negri ce aduceau ploaie,
prin universul fără limite, care îşi înghite în fiecare zi
încă un dram din ambiguitatea sa,
care îşi va declara curând paradoxul, pierdut.

Te cauţi prin buzunare, prin piele
şi te enervezi teribil că nu găseşti ceea ce e atât de evident,
un lucru pe care eu îl văd de la milioanele de kilometri,
acel ceva care se ascunde în colţul ochiului tău,
uite, un loc în care nu ai îndrăznit să cauţi,
poate de frică sau pentru că ştiai ce vei găsi.

Oare tu vezi acelaşi lucru pe care îl văd şi eu?
În acelaşi fel, fără modificări şi fără defecte,
o privire flămândă, însetată
ce stă ascunsă şi se simte trădată de imprudenţa noastră?
Nu te pricepi la cuvinte, le încurci, mănânci litere,
te grăbeşti şi mi le înşiri pe toate în faţă
şi te aştepţi să creez eu propoziţii.

În mână ai mototolit ultimul dram de speranţă,
licărirea din ochi ţi-a dispărut
şi mă priveşti crunt,
parcă ai vrea să mă zdrobeşti cu mâinile tale butucănoase,
să-mi zgârii pielea, să-mi laşi semn.

Scrisoarea ta, îmi imaginez că era un zâmbet
amar, strâmb şi atins de boală
ce căuta două mâini fragile să-l îndrepte
căci stătea atârnat într-o parte.