În capătul străzii acoperite în praf şi cenuşă
O trăsură adormită îşi trăieşte veacul
Din lemn putrezit, cu acoperişul sfâşiat
Cioplită a fost fără regrete.
Iar el, un biet tâmplar
Cu un ciocan şi nişte cuie
S-a apucat să construiască un cer şi-o stradă
Şi-un drum desenat pe zid.
Cu tălpile descoperite şi sângele şiroind
A călcat pe pietrele ascuţite
Lăsând urme adânci şi nivelând pământul
Pentru cei ce aveau să străbată ţinutul.
Şi caii, în surdină aşteptau
Un îndemn, o poruncă, o mână să-i atingă,
Înhămaţi la trăsură, cu capul plecat
În ochi, flăcările dansânde.
În oraşul părăsit doar umbrele umblau
Şi erau goale şi translucide
Şi nu visau
Căci n-aveau ochi şi nici expresie.
La colţul unei case din cărămidă roşie
Vântul se juca cu sunetele
Ce curgeau din sufletul unui trubadur,
Hoinar, îşi spunea povestea...
No comments:
Post a Comment