Distractie in ritmul ploii

   A fost mai mult decat frumos.Ploaie, lumini, tipete, suflete infierbantata, bilete gratuite.Un concert nemaipomenit si am rezistat pe ploaie, pe vant, pe foame, cu bere.Sambata 29 mai se anunta a fi o zi frumoasa, caniculara chiar, cu un soare disperat dupa adepti si nori care se fereau de el.Pe seara, nimic nou, poate cativa norisori care se plimbau bezmetici ici si colo.Ora concertului se apropia, soarele parca astepta si el nerabdator trepidatiile muzicii.O pereche de blugi, un tricou luat la intamplare, geanta si tenesii.Nu umbrela, ma gandeam ca nu e permisa intrarea cu ele, la ultimul concert la care am fost ne-a pus sa le aruncam.Nu hanorac, era prea cald afara si decat sa il tin pe mana, sa ma incurce, am preferat sa il las in sifonier. Nu esarfa, si pentru ce?
    La 7 eram la concert, care evident a fost in aer liber.Ma asteptam sa fie imbulzeala, mii de oameni, a fost lejer, cateva sute de chipuri nerabdatoare, adormite, sictirite sau impasibile.Tineri cu berea in mana se distrau unii pe altii pe o muzica techno-house mixata de un Dj , un fel de introducere de cateva ore a primei trupe, Codeine Velvet Club.Eu si prietena mea ne invarteam nelinistite prin jur si voiam sa inceapa cat mai repede si ne  uitam cu teama catre norii care se adunau furiosi cu chef de cearta.Ne-am luat cate o bere, ne-am ametit putin, am ras si am asteptat in continuare cand picaturi mari, enorme chiar imi loveau cu disperare fata. Pana sa reactionez, ploaia lovea cu ura, razbunandu-se parca pe soare si pe noi care eram simpatizantii lui. Ne-am adapostit intr-un final sub umbrela celor care vindeau bere si ne-am sucit gaturile uitandu-ne pe ercan sa vedem prima trupa. Turna cu galeata, fulgerele loveau cu disperare vazduhul iar tunetele erau peste muzica. Ude fleasca tremuram si injuram, ofticate pe ploaie si pe faptul ca nu aveam umbrele si mai trebuia sa plecam si la 9.Am avut mare noroc ca ne-am intalnit cu niste fosti colegi, eu am ramas si prietena mea a plecat.
   Dupa o ora de asteptat, ploia s-a oprit, cerul s-a limpezit si pe la 10 a urcat pe scena Noisettes. Eram mega fericita, ii vedeam live, iar tipa Shingai a fost un fenomen. Desculta pe scena, ca la fiecare concert, a facut senzatie. Iar cand rostea Bucharest toti erau in extaz, ca nu gresise numele orasului.Oricum nu am regretat nicio secunda ca m-am dus, imi pare rau doar ca unii prieteni nu au putut ajunge. Sa curga cu muzica si la cat mai multe concerte.:D Pacat ca nu am facut rost de o inregistrare cu calitate mai buna.

Compelling

Ai să-mi guşti sângele şi o să-ţi placă,
sărat, dulceag şi un pic amărui,
o explozie de arome se va zbate în gura ta
iar venele mele o sa pulseze
ca să-ţi arate că vor să fie sărutate.
Şi mâinile tale vor coborî uşor
pe coapsele mele iar resiraţia ta
se va năpusti peste pleoape
presărând tinereţea ta veşnică
peste a mea care-i trecătoare.
Noi doi vom adormi în hamacul de sub tei
şi-ţi vei răsfăţa nările cu parfumul sângelui meu
iar eu îţi voi savura privirea lacomă.

Iz de capitala

Through the eyes of a child

Poemul care nu zâmbeşte

Ochi de gheaţă şi săruturi fierbinţi,
cuvinte aruncate la întâmplare, culese de pe stradă
la o oarecare intersectie, unde semaforul nu merge,
acolo te-ai aplecat să aduni literă cu literă,
semn cu semn şi virgulă cu virgulă,
le-ai pus într-un plic amărât, expirat,
pe care nici măcar poştaşul nu îl atinge
şi ai apelat la vânt, presupun, să mi-l aducă.

Plicul nu a ajuns niciodată la mine,
s-a pierdut undeva printre norii negri ce aduceau ploaie,
prin universul fără limite, care îşi înghite în fiecare zi
încă un dram din ambiguitatea sa,
care îşi va declara curând paradoxul, pierdut.

Te cauţi prin buzunare, prin piele
şi te enervezi teribil că nu găseşti ceea ce e atât de evident,
un lucru pe care eu îl văd de la milioanele de kilometri,
acel ceva care se ascunde în colţul ochiului tău,
uite, un loc în care nu ai îndrăznit să cauţi,
poate de frică sau pentru că ştiai ce vei găsi.

Oare tu vezi acelaşi lucru pe care îl văd şi eu?
În acelaşi fel, fără modificări şi fără defecte,
o privire flămândă, însetată
ce stă ascunsă şi se simte trădată de imprudenţa noastră?
Nu te pricepi la cuvinte, le încurci, mănânci litere,
te grăbeşti şi mi le înşiri pe toate în faţă
şi te aştepţi să creez eu propoziţii.

În mână ai mototolit ultimul dram de speranţă,
licărirea din ochi ţi-a dispărut
şi mă priveşti crunt,
parcă ai vrea să mă zdrobeşti cu mâinile tale butucănoase,
să-mi zgârii pielea, să-mi laşi semn.

Scrisoarea ta, îmi imaginez că era un zâmbet
amar, strâmb şi atins de boală
ce căuta două mâini fragile să-l îndrepte
căci stătea atârnat într-o parte.

Saruta-ma si o sa adorm din nou

Eu dorm.Şi tu? Îţi treci degetele ce-ţi trădează vârsta prin părul meu
şi-mi sorbi visele, le numeri, le denumeşti, le guşti
ţi le însuşeşti.
Vrei cu orice preţ să le vezi, să le trăieşti,
eşti ofticat că nu ştii dacă faci parte din ele,
dacă nu cumva am păstrat un vis numai pentru tine.
Degetele tale îmi presează tâmplele,
vrei să mi le spargi? încetează.
Crezi că dacă aş vrea nu ţi-aş permite să mă invadezi?
e prea curând să-mi cunoşti dorinţele,
punctele sensibile.
Ţi-am dat voie să te joci în părul meu, nu cu mintea mea,
nu încă,
eşti liber să-mi împleteşti şuviţe blonde,
eşti liber să creezi, să construieşti o fortăreaţă.
Ştiu că o să te saturi cândva, curând,
dar la urma urmei eu trebuie să savurez, iar tu...
să încerci să-mi intri in vise.
Dacă mă mai trezeşti o dată
din somnul dulce ce mă acoperă,
o să desenez cu unghiile pe spatele tău
şi o să colorez cu sânge un scenariu
pe care numai eu îl voi vedea.
Sărută-mă şi o să adorm,
din nou.

Drum paralel-partea I

În capătul străzii acoperite în praf şi cenuşă
O trăsură adormită îşi trăieşte veacul
Din lemn putrezit, cu acoperişul sfâşiat
Cioplită a fost fără regrete.

Iar el, un biet tâmplar
Cu un ciocan şi nişte cuie
S-a apucat să construiască un cer şi-o stradă
Şi-un drum desenat pe zid.

Cu tălpile descoperite şi sângele şiroind
A călcat pe pietrele ascuţite
Lăsând urme adânci şi nivelând pământul
Pentru cei ce aveau să străbată ţinutul.

Şi caii, în surdină aşteptau
Un îndemn, o poruncă, o mână să-i atingă,
Înhămaţi la trăsură, cu capul plecat
În ochi, flăcările dansânde.

În oraşul părăsit doar umbrele umblau
Şi erau goale şi translucide
Şi nu visau
Căci n-aveau ochi şi nici expresie.

La colţul unei case din cărămidă roşie
Vântul se juca cu sunetele
Ce curgeau din sufletul unui trubadur,
Hoinar, îşi spunea povestea...