Flori uscate

Chipul ei senin ca noaptea
Pielea ca un trandafir
Trupul zvelt în semilună
Într-o rochie de cașmir
Își așteaptă în pădure,
Al ei călător captiv
Încleștat în lanțuri multe
Şi pierdut printr-amintiri.

Îi surâde în râu iubita
Mlădioasa ca un crin
Cum își pleacă ea căpșorul
Pe o ramură cu spini
Să își curme amarul, dorul
Şi să sufere puțin.

De ce plângi, fecioară dragă
Când e noaptea luminată
Şi-ți presară trandafiri?
De ce-ți fug tălpile fine
Printr-o mie de iubiri?
Stai, că vine și te prinde
De picioarele-ți sublime,
Ai răbdare, doar puțin
Tu flăcău grăbit, pierdut
Ești călăul din poveste
Sugrumat de o iubire
Ce o stingi...cu-n trandafir.

Pas si simple

Eu ştiu
că norii sunt făcuţi din puf
şi scrum
şi cad mereu fără să îi vadă
o lume întreagă
şi mai ştiu
că luna nu-i a mea
şi nici a ta
dar tu o dai, în dar, mereu cuiva
şi îmi ţii mâinile în palme, legate
şi le săruţi ca şi cum ar fi ale tale.
Dar sub noi, pământ cu pietre
şi nisip
se mişcă necontenit
ca într-un joc pur, infantil şi inofensiv
ce bine-i totul, e permisiv
iar ai avut noroc
căci soarele ţine cu tine
şi vara, când se urca în păr
mi-l face blond
şi cad suviţe înmiresmate
pe tălpi, le aduni pe toate.
Eu ştiu
că ai avut noroc
când ţi-au căzut stelele în braţe
şi noaptea-i goală
şi-mi plânge mie-n poartă
din cupele de crin
îşi soarbe seva, noaptea
te-ai înfrupta cu poftă şi din ea
dar eşti alergic la-ntuneric
şi dacă ai să-mi muşti din soare
am să-l las să te ciupească,
să-ţi prăjească
din pielea ta întunecată căci
din cauza ta îmi pleacă mie vara.

Hai răpitorule, stomacul tău
cu ce se mai hrăneşte când zorii
coboară şi-i noapte iarăşi afară?

Oare sub măştile pe care le purtăm, acelea de carnaval, veneţiene, ce creează dependenţă, buzele iau forma unui sărut şi aşteaptă, neprihănite, cuminţi, sub straturi de vopsea şi material să fie sărutate, adulmecate, gustate de dulceaţa unui vis de vară?