~foto~
Scrisorile tale parcă miros a copilărie, emană un parfum de iasomie cum obişnuia mama să poarte. Mă strângea la pieptul ei cald şi mă răsfăţa cu sărutări scurte. Păstra de fiecare dată câte un fursec şi pentru mine, îl scotea din buzunarul stâng al capotului şi mi-l întindea cu zâmbetul lipit pe buze, in ochi îi licărea un strop de fericire. Îmi pare rău pentru câte nefericiri i-am provocat. Prima oară am vrut să fug de acasă, supărat pe ea, ţipase la mine, dar nu am reuşit decât să mă ascund în spatele casei, aşteptându-i reacţia, urmărind-o, împins de narcisismul meu ce refula. O urmăream cum plângea ca un copil cu capul pe perna mea, cum suspina după năzbâtiile mele şi nu mă induram să o las să sufere. M-am întors seara cu capul plecat în faţa ei iar lacrimile îmi alunecau bezmetice pe obraji. Obişnuia să mă consoleze cu vorbe al căror sens nu reuşeam să îl desluşesc: „ Eşti un copil tare rău, dar ai o inimă ce te trădează.” Abia după ce maturitatea mi-a bătut în geam am înţeles măreţia acelor simple cuvinte. O altă nefericire i-am provocat când i-am comunicat ce decizie luasem: hotărâsem să îmi ajut ţara, să plec la război. Îţi aduci aminte? A început să plângă amar, cu lacrimi grele, usturătoare, care au lăsat semne vizibile încă pe mâinile mele, plângea cu suspine de parcă ar fi aflat că tocmai murisem. A acceptat decizia mea, într-un sfârşit, doar te avea pe tine să o susţii si te considera ca pe un fel de garanţie,căci pentru tine, ştia, aveam să mă întorc întotdeauna. Celelalte lucruri care i-au desenat riduri pe fruntea fină au fost simple, banale năzbâtii.I se întunecau ochii timp de câteva secunde, i se îngustau de supărare şi îmi întorcea spatele. Dar doar pentru câteva secunde. Se întorcea apoi brusc şi privirea ei mă îndemna să îi cer iertare. Săream în braţele ei ca un copil răzgâiat ce eram.
Ştiam să o fac şi fericită, să îi culeg lacrimi de teribilă încântare. Îţi aminteşti doar ce plăcut surprinsă şi complet cucerită a fost de tine când i te-am prezentat prima oară. Parcă ştia că îmi vei deveni soţie. Ţi-a cuprins faţa în palme şi te-a privit preţ de câteva minute. Era fascinată, la fel cum am fost şi eu, şi cum încă sunt. Iubita mea, îţi strâng în braţe poza arsă şi plină de praf şi cenusă. Noaptea adorm cu ochii deschişi, lipiţi de zâmbetul tău desprins din fotografie, grăbit să îşi facă adăpost la pieptul meu. E singurul care mă mai încălzeşte în iadul de aici. Chipul tău e singurul vis intangibil, e lumânarea din bezna în care m-am afundat. Sunt nebuni, cu toţii. Nu mai au amintiri, speranţe, vise, au privirea rătăcită, captivă, ochii lor sunt goi, orbite părăsite. Pot să ating resemnarea, e peste tot, o mâzgă groasă, un amestec dizgraţios de răzbunare, ură şi resemnare. Mă îneacă fumul disperării, am surzit din cauza zgomotelor infernale ce au pus stăpânire pe miile de suflete, ne ţin în lanţuri, ne supun chinurilor lăuntrice. Sunt printre ultimii şi mai rezist doar ca să mă întorc la tine, să-ţi aduc toamna în păr, să culeg fructe din ochii tăi, să-mi răsfăţ gusturile cu râsul tău dulce care răsună în mintea mea. Rezist pentru că vreau să mă înfig cu lăcomie în pielea ta care miroase mereu a prăjitură, să îţi sărut pleoapele nedormite, să-ţi simt privirea cum se scufundă în irişii mei.
Incontrolabil îmi tremură mâna, păzit sunt numai de cuvintele printre care m-am ascuns, îmi e mintea prinsă în lumea ta. Eşti o halucinaţie născută din vaporii din jur, mi te aduce uşoara adiere, dar mi te poate lua numaidecât.
E frig şi fum e peste tot, flăcările înghit lacome cazarmele iar buncărele cedează treptat sub groaza şi disperarea ce apasă cu greutate. Nu mai e mult. Nu am loc în inimă şi pentru resemnare căci am îngrămădit amintirile, zâmbetele, dulcele săruturi, am înghesuit nopţile cu tine, te-am închis şi pe tine cu ele.
Să nu plângi, dacă acesta îmi este sfârşitul, căci lacrimile se usucă şi ard, vreau să-ţi păstrezi ochii imaculaţi, în care şi-a facut casă iubirea mea. O să găsesc oricum un drum care mă va conduce la tine. O sa fiu în vântul ce-ţi va flutura rochia, o să fiu răsăritul pe care-l vei privi de pe deal şi o să mă regăseşti în fiecare floare ce o vei culege. Voi fi nisipul de sub tălpile tale pe care ţi le voi săruta iar briza o să-ţi fie îmbrăţişare. O să mă vezi printre rândurile fiecărei cărţi mirosind a umezeală, cu pagini îngălbenite de suvenirele culese împreună.
Curând...se lasă cortina...dar tu, tu îmi eşti lumina.
