Pompeii

În foc și sub cenușă ai dispărut, Pompeii,
Cu ce i-ai mâniat pe zei
De au suflat scântei și fum,
Iar chipul ți s-a prefăcut în scrum?
Eterna-ți moarte se naște în nemurire
În focuri vii și în pieire,
Nu vei cunoaște o altă soartă
În lavă-i ultima ta șoaptă
Un glas ce-a amuțit demult,
Un țipăt ce vine din trecut.
Ne naștem noi, urmașii tăi
Privindu-ți chipul împietrit,
Ce-ai fost cândva, ce ești acum
Nălucă-n fum...
Un suflu de glorie
Atât ai vrut și ai rămas
Un nume în istorie.

Să mă izbesc de tine

Nu stiu sub ce munți te ascunzi de mine,

Sub ce dealuri îți porți sufletul îngenuncheat,

Nu stiu nici ce soare te urmează,

Știu doar că porți în spate

Un vis ce l-am avut odată în amiază.

Tu nu mă vezi, nici eu pe tine,

Dar ne știm parcă de o mie

De ani sub același cer

Cu nori de ploaie

Și un curcubeu departe în zare.

Dar alerg spre tine, din copilărie,

Și parcă văd frânturi din tine,

Un ochi, un zâmbet, niște mâini fine...

Niciodată nu ești întreg,

Mereu fragmente, incomplet,

Tu fără mine, ceas fără timp

Te scurgi fără să exiști.