Elegie

Deasupra ta până și ceru-i mohorât
și plânge,
s-au stins și stelele
și luna suferă în umbră.
Mi-e dor
de chipul tău bătrân
pe care s-au scurs anii,
de pașii pe zăpadă
și mersul legănat.
Mi-e dor de ochii tăi adânci
pierduți în nemurire,
de vocea ta ce recita povești.
Te văd și acum la gura sobei,
suflai în palme să te-ncălzești,
n-ai stat să vezi ce voi ajunge,
tu te-ai grăbit să pleci.
Și s-a prelins amurgul
la căpătâiul tău,
astăzi îți spun adio,
bunicul meu.

Octombrie de ieri, de azi, de mâine

Te aștept, octombrie,
să-mi sufli din secrete
în ureche,
să-mi bucuri nările,
parfum de scorțișoară
cu măr, plăcintă de odinioară.
Ah, ce gust ai, octombrie!
dulceag, ușor înțepător
ești tu fermecător,
sau eu, eterna visătoare
pe geam să-mi intre o boare?
Când vii, octombrie,
în nucul de la poartă
și în chihlimbar
e frunza preschimbată?
Îmbătrânesc, octombrie,
vor trece anii în umbra ta,
tu prizonier, eu pasageră,
și doar o frunză efemeră
în drumul tău spre infinit.

Torță vie

Și arde un foc așa în mine
cu flăcările până-n cer
Și ies văpăi și aburi din mine
și simt o lume de culori.
Și aș strănuta și praf de stele
de aș vedea în ochii tăi
Prelins amurgu-n foc de vise
și contopit în ochii mei.

Nonculoare

Noi,
pe o paletă de culori
suntem opuși,
un alb, un negru
și împreună suntem gri.

Glasul deşertului

În urma mea

Dor pașii încinși

Ce au modelat deşertul,

Nisipul zace arzând

Sub cer de foc și soare

Fără răsuflare.

Mă tem că pielea mi se va desprinde

Şi va rămâne un gol

Şi un pustiu

Ascuns prin dune.

Creat din fir de chihlimbar

Un vis mărunt, alunecând

Ca un miraj dispare.

De l-aş atinge

Mi-aş inspira sinele

Desprins de mine

Şi m-aş scălda în nemurire.

Şi dor și tălpile

Căci ele-mi scriu destinul

Prin dans și unduiri febrile,

De-mi prelungesc şi chinul

Ce-mi arde-n trup

Şi în priviri.

Taci, i-am spus,
Pierdută în nisip,
Alunec și simt cum mă afund
Mai tare și mai abrupt
În nesfârșire.