Deasupra ta până și ceru-i mohorât
și plânge,
s-au stins și stelele
și luna suferă în umbră.
Mi-e dor
de chipul tău bătrân
pe care s-au scurs anii,
de pașii pe zăpadă
și mersul legănat.
Mi-e dor de ochii tăi adânci
pierduți în nemurire,
de vocea ta ce recita povești.
Te văd și acum la gura sobei,
suflai în palme să te-ncălzești,
n-ai stat să vezi ce voi ajunge,
tu te-ai grăbit să pleci.
Și s-a prelins amurgul
la căpătâiul tău,
astăzi îți spun adio,
bunicul meu.
