Tic-tac

Cum ar fi sa traiesti intr-o lume in care tot ceea ce ai cunoscut sa se schimbe instantaneu si sa te surprinda ceva nou si efervescent departe de linia geamandurii, sa realizezi ca nu mai stii sa inoti desi acest lucru nu se uita? Cum ar fi ca o campie sa se trezeasca intr-o dimineata in bataia soarelui si sa isi dea seama ca toate florile, iarba si copacii au disparut, desi ea era vesnic vie, colorata si foarte incarcata de verdeata? Cum ar fi ca maine sa ne trezim ca Pamantul nu se mai invarte in jurul Soarelui, ca totul a stagnat, ca ceasul nu mai ticaie, picioarele nu mai merg, ochii nu se mai misca, iar inima nu mai bate, desi omenirea nu a cunoscut niciodata acest sentiment de amorteala infinita, iar Pamantul nu a cunosct alta miscare decat cea in jurul Soarelui? Oare aceste ganduri nu sunt un semn ca noi ne schimbam fie ca vrem fie ca nu? Eu inca vreau ca ochii mei sa se miste si sa admire frumusetea ascunsa in faldurile lumii, inca vreau ca ei sa contemple cerul galben la rasarit, albastru la amiaza si rosu la asfintit. Inima mea inca vrea sa simta fiecare trepidatie a Pamantului, fiecare miscare a acestuia atunci cand nu-i convine ceva anume, iar adrenalina sa fie mereu cea care imi dreneaza corpul de fiecare data cand e in suferinta. Incerc mereu sa impac noutatea cu ceea ce cunosc deja, sa mentin un echilibru asa cum lumea isi are echilibrul ei, asa cum campia nu ar mai fi campie fara splendorile ei, iar albia raului nu s-ar mai numi asa daca nu ar fi raul care sa coboare din inima muntilor si sa isi daruiasca macar o parte din lichidul vietii.

As vrea in continuare ca ceasul meu sa ma ingrozeasca in fiecare noapte cu ticaitul lui exasperant,

asa as stii ca nimic nu s-a schimbat,

ca Pamantul inca se misca

iar eu pot sa dorm linsitita

in patul meu cald chiar daca ceasul e exasperant.:))

Un critic

Inceputul e dureros, dar ce doare si mai tare este atunci cand nu devine mai bine, cand stagneaza totul si nu iese nimic nou. Atunci incepi sa te enervezi si sa iti spui daca ceea ce faci e ceea ce ar trebui sa faci si daca nu ar fi mai bine sa te opresti, dar nu, tu continui sa mergi tot inainte crezand ca odata si odata vei reusi. Stii ca te amagesti singur , dar nu vrei sa renunti, caci simti ceva acolo, pe dinauntru care te macina, te mananca. Asta simt eu atunci cand scriu. Stilul meu nu e definit si uneori ma intreb daca ar mai trebui sa continui sa scriu in ideea ca voi deveni, poate, mai buna. Totusi nimeni nu imi garanteaza asta, teoretic numai eu ar trebui sa stiu, dar nu stiu si asta ma seaca caci vreau sa scriu mai bine, sa ma exprim mai bine, iar cand ideile imi vin atat de greu furia ma orbeste si las totul deoparte. Nu am pe cine sa dau vina ca m-a invatat prost, caci scrisul nu se invata, scrisul se simte, il simti cum se scurge din tine prin mana ta si cum aluneca pe foaie, se traieste apoi il dai mai departe. Sunt foarte constienta ca am de lucrat, ca trebuie sa privesc in ansamblu. Eu nu stiu sa comunic cu cititorul si asta e vina mea. Imi vine greu sa ma exprim pe intelesul tuturor, caci de multe ori traiesc in lumea creata de mine, unde totul e invers iar atunci cand decid sa public ceea ce scriu, imi dau seama ca lumea nu intelege ce scriu si realizez ca nu stiu pentru cine scriu.Off,, mi-au pierit ideile, nu e prima oara si iar am un moment de furie.

Sunrise and wild horses

Undeva la capatul lumii, departe in fantezie, acolo unde ratiunea nu are de ce sa se opreasca din calatoria sa, ascuns in stralucirea unui soare mirobolant, care se daruieste lumii intregi si totusi inca mai pastreaza un aer de mister, un biet suflet neprihanit abia acum afla ce e viata. Iarba atat de verde si proaspata, mirosul atat de puternic ca dupa o zi de ploaie, spicele de grau ce arunca un zambet larg catre soare, un zambet ce se raspandeste in zare, totul se intinde la picioarele lui.

Ma las purtata de vantul dinspre vest, adulmecand un miros venit din departare, mirosul libertatii purtat calare de acel suflet pur si ascuns, care mi se dezvaluie treptat, cu pasi mici, neincrezatori. Imi indrept privirea spre acel rasarit de la orizont, descopar cum creste o lumina peste mainile mele si peste iarba proaspat cosita.

O farama de speranta se naste odata cu nasterea unei noi zile, departe la orizont. E aproape palpabila, o simt ca ma inconjoara, dar parca imi scapa printre degete. Niciodata nu raman cu intregul, ci doar cu resturi sfasietoare, cu acelasi praf cu care ramai dupa ce-ti aluneca nisipul. Raman cu teama de un nou inceput, cu inselaciunea zilei ce va urma, cu amintirea celor trecute, cu soapte purtate de vant si freamatul codrului strapuns de lumina.

Si totusi optimismul se incapataneaza si imi invadeaza trupul, mintea, inima, lasandu-ma usor ametita in urma izbiturii, presarandu-mi speranta pe pleoape, ma invaluie cu mireasma unui nou inceput si cu simturi noi, abia dezvoltate. Ma redescopar , asa cum nu am mai fost niciodata, intensa, profunda, cu caldura in suflet si iubire de impartasit.